Vacanța care nu a mai venit niciodată – Cum un credit și familia mi-au spulberat visurile

— Ce-i cu mirosul ăsta? am întrebat, abia intrând pe ușă, cu bagajele de la serviciu atârnându-mi de mână.

Mama, așezată pe canapea, cu o țigară aprinsă între degete, nici măcar nu s-a sinchisit să răspundă. Privirea ei era pierdută undeva în televizor, iar scrumiera plină trona pe masa nou-nouță, pe care o plătisem din ultimii bani rămași după rata la bancă.

— Ți-am zis să nu fumezi aici! am ridicat vocea, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Lasă-mă, fata mamii, că doar nu moare nimeni de la o țigară, a mormăit ea, fără să mă privească.

Așa a început totul. Cu un miros străin în casa mea și cu o promisiune încălcată. Când am acceptat să o iau pe mama la mine după ce tata a plecat cu alta, am crezut că îi fac un bine. Că va fi recunoscătoare și că, poate, vom reuși să ne apropiem. Dar nu a fost așa. În fiecare zi, simțeam cum apartamentul meu devine tot mai mic, iar visele mele – tot mai îndepărtate.

Eu și Vlad, soțul meu, ne-am chinuit ani de zile să strângem pentru avansul la apartament. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice mic răsfăț. Ne-am promis că după ce ne mutăm și terminăm renovarea, vom merge într-o vacanță la mare. Doar noi doi. Să uităm de griji și să ne bucurăm de liniște.

Dar viața are alte planuri pentru noi.

— Nu mai pot, Irina! Nu mai suport! a izbucnit Vlad într-o seară, după ce mama îi reproșase că nu știe să gătească și că face risipă la curent.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? am răspuns eu, cu vocea tremurândă.

— Nu știu… Dar nu mai e casa noastră! E ca și cum am fi chiriași la maică-ta!

Am tăcut. Știam că are dreptate. Mama ocupa tot spațiul: fizic și emoțional. Îmi critica soțul, îmi dădea sfaturi nesolicitate despre bani („Ce v-a trebuit vouă credit? Pe vremea mea nu existau prostiile astea!”), iar când îi aminteam de vacanța promisă, râdea:

— Vacanță? Cu ce bani? Mai bine puneți deoparte pentru zile negre!

Într-o zi, am găsit-o plângând în bucătărie. M-am apropiat încet.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că mi-e dor de casa mea. De tata tău… De cum era înainte.

Am simțit un nod în gât. Știam că suferă, dar nu puteam să nu mă gândesc și la mine. La noi. La cât de mult ne sacrificasem pentru ca ea să aibă un loc sigur.

În timp ce încercam să împac pe toată lumea, ratele la bancă nu iertau. În fiecare lună, aceeași luptă: salariul meu de educatoare și al lui Vlad de inginer abia ajungeau pentru facturi și mâncare. Vacanța noastră devenise un vis îndepărtat.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa („Nu mai pot! Mă duc la ai mei!”), am rămas singură cu mama.

— Irina… poate ar fi mai bine să mă duc la sora mea la țară. Voi aveți nevoie de spațiu.

— Nu vreau să te simți povară…

— Dar sunt! Și știu asta.

Am plâns amândouă în tăcere. Pentru tot ce pierdusem: tata, casa copilăriei mele, liniștea din familia mea nou formată.

A doua zi dimineață, mama a plecat cu două sacoșe vechi și promisiunea că va suna des. Vlad s-a întors după câteva zile, dar ceva se schimbase între noi. Eram doi străini care împărțeau aceeași povară: un credit uriaș și o listă nesfârșită de compromisuri.

Când vara a venit, am privit biletele de tren spre Constanța pe care nu le-am cumpărat niciodată. Am ieșit pe balconul micuț și am privit orașul: blocuri gri, oameni grăbiți, copii jucându-se printre mașini parcate aiurea.

Mi-am dat seama că vacanța noastră nu era doar despre mare sau soare. Era despre libertate. Despre dreptul la o pauză. Despre a simți că trăiești pentru tine, nu doar pentru alții.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu impresia că sacrificiul e singura cale? Câți ne pierdem pe drum visurile pentru a-i salva pe ceilalți? Și oare merită?