Nu M-au Vrut Niciodată: Povestea Mea cu Vlad și Familia Lui

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul nostru, a spus doamna Ionescu, cu vocea tăioasă, în timp ce îmi așeza ceașca de ceai pe masă, fără să mă privească în ochi. Mâinile îmi tremurau ușor, iar Vlad, iubitul meu, stătea încordat lângă mine, cu privirea în pământ. Era prima dată când îi vizitam pe părinții lui, într-un apartament spațios din centrul Bucureștiului, și deja simțeam că nu am ce căuta acolo.

Mă numesc Irina și am crescut într-o familie modestă dintr-un sat din Buzău. Părinții mei au muncit toată viața la CAP, iar eu am venit la facultate în București cu visul de a deveni arhitectă. L-am cunoscut pe Vlad la cursuri, ne-am îndrăgostit repede și am crezut că nimic nu ne poate sta în cale. Dar m-am înșelat.

— Mamă, Irina e o fată extraordinară, a încercat Vlad să intervină, dar tatăl lui l-a oprit dintr-un gest scurt.

— Vlad, nu e vorba doar de asta. Familia contează. Valorile contează. Nu vrem să te pierzi pe drumuri greșite, a spus domnul Ionescu, privind spre mine ca și cum aș fi fost o amenințare.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să fug, dar m-am forțat să rămân. Am zâmbit politicos și am încercat să port o conversație banală despre vreme și facultate, dar fiecare răspuns era întâmpinat cu răceală sau ironie subtilă.

În drum spre casă, Vlad a mers tăcut. Când am ajuns la garsoniera mea mică din Drumul Taberei, s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Îmi pare rău, Irina. Nu știu ce să fac. Ei sunt… ei.

— Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru ei. Dar doare, Vlad. Mă simt ca și cum nu aș fi destul de bună.

A doua zi dimineață m-am trezit cu un mesaj de la mama: „Cum a fost la părinții lui Vlad? Sunt oameni buni?” Nu am avut curaj să-i spun adevărul. Am răspuns doar: „A fost ok.”

Au urmat luni de încercări. Vlad insista să mergem împreună la mesele de duminică, la aniversări sau la evenimente de familie. De fiecare dată eram tratată ca un musafir nedorit. Doamna Ionescu îmi făcea observații despre hainele mele („La noi în familie se poartă altfel”), despre accentul meu („Ai un farmec rustic”), iar domnul Ionescu mă întreba mereu dacă nu vreau să mă întorc acasă „la ai mei”.

Într-o seară, după o discuție tensionată cu părinții lui Vlad, am izbucnit:

— De ce nu poți să le spui să mă respecte? De ce trebuie mereu să tac?

Vlad s-a ridicat nervos:

— Irina, nu e așa simplu! Sunt părinții mei! Nu pot să-i schimb!

— Dar nici eu nu pot să mă schimb doar ca să le fac pe plac!

Am plâns mult în acea noapte. M-am întrebat dacă dragostea noastră merită atâta suferință. Prietena mea cea mai bună, Ana, mi-a spus:

— Irina, dacă nu te acceptă acum, crezi că se va schimba ceva după ani? Meriți să fii iubită pentru cine ești.

Dar eu nu voiam să renunț. Am început să mă adaptez: mi-am cumpărat haine mai elegante din puținii bani pe care îi aveam, am încercat să-mi ascund accentul, am citit despre vinuri și opere de artă ca să pot discuta cu ei. Dar oricât m-am străduit, tot nu eram „de-a lor”.

Într-o zi, doamna Ionescu m-a chemat la o cafea fără Vlad.

— Irina, știu că îl iubești pe Vlad. Dar gândește-te la viitorul lui. Poate ar trebui să-i dai drumul. Să-l lași să-și găsească pe cineva potrivit pentru familia noastră.

M-am simțit umilită și furioasă. Am plecat fără să spun un cuvânt. Când i-am povestit lui Vlad, a tăcut mult timp.

— Poate mama are dreptate… Poate nu suntem făcuți unul pentru altul.

A fost ca o lovitură în piept. După tot ce sacrificasem, după toate compromisurile mele… Vlad renunța atât de ușor?

Am plecat acasă la Buzău pentru câteva zile. Mama m-a găsit plângând în camera mea de copil.

— Fata mea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu ești destul de bună! Tu ai muncit pentru tot ce ai! Dacă el nu vede asta… poate nu te merită.

Cuvintele ei mi-au dat putere. M-am întors la București hotărâtă să nu mai accept umilința. L-am sunat pe Vlad și i-am spus că vreau o pauză.

— Irina… te rog… Nu vreau să te pierd.

— Atunci luptă pentru mine! Spune-le părinților tăi că eu sunt alegerea ta!

Dar Vlad nu a avut curajul. A ales liniștea familiei lui în locul iubirii noastre.

Au trecut ani de atunci. Am terminat facultatea, am devenit arhitectă și mi-am construit viața fără el. Uneori îl văd pe stradă, cu o fată „potrivită” lângă el. Mă doare încă puțin, dar știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne pierdem pe drum doar pentru că nu suntem „de-ajuns” pentru cineva? Oare cât de mult ar trebui să ne schimbăm pentru dragoste? Voi ce ați fi făcut în locul meu?