„Nu mai sunt doar mama și soția ta!” — Cum am redescoperit cine sunt după douăzeci de ani de căsnicie

„Nu mai pot, Viorel! Nu mai pot să fiu doar femeia care spală, gătește și tace!” Am urlat cu vocea gâtuită de lacrimi, în timp ce ploaia lovea geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Era trecut de ora nouă seara, copiii dormeau, iar eu stăteam în bucătărie cu mâinile în apă rece, spălând farfuriile pe care nimeni nu le băgase măcar în chiuvetă. Viorel stătea rezemat de tocul ușii, cu privirea pierdută în telefon.

„Mariana, nu te mai plânge atâta! Toată ziua ai stat acasă. Ce te-a obosit așa tare?”

M-am uitat la el ca la un străin. Nu mai era băiatul cu care dansam pe plajă la Vama Veche, ci un bărbat obosit, mereu nemulțumit, pentru care eu eram invizibilă. M-am simțit mică, inutilă, ca o umbră care se mișcă printre pereți fără să lase urme.

A doua zi dimineață, când am dus-o pe Ana la școală și pe Vlad la grădiniță, am trecut pe lângă oglinda din hol. M-am privit pentru prima dată cu adevărat: cearcăne adânci, părul prins neglijent, hainele vechi și largi. Cine era femeia aceea? Unde dispăruse Mariana care visa să devină profesoară de română, care citea poezii la lumina veiozei și râdea cu prietenele până târziu?

În acea zi am decis să scriu o scrisoare. Nu pentru Viorel, nici pentru copii. Pentru mine. Am început cu: „Dragă Mariana, îți amintești cine erai?” Am plâns scriind fiecare rând. Mi-am dat seama că nu mai știam ce-mi place, ce mă face fericită sau ce-mi doresc de la viață. Totul era despre ceilalți: temele Anei, febra lui Vlad, ciorba preferată a lui Viorel, facturile, curățenia.

Seara, când Viorel a venit acasă și a întrebat din nou „Ce-ai făcut azi?”, am simțit că explodez. „Am încercat să nu uit cine sunt!” i-am răspuns printre dinți. S-a uitat la mine ca la o nebună și a ieșit din bucătărie trântind ușa.

Au urmat zile grele. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce nu mai suntem „ca înainte”. I-am spus că nu mai pot să fiu doar gospodina casei. „Asta e menirea noastră, mamă. Să avem grijă de familie”, mi-a răspuns ea cu voce blândă dar fermă. M-am simțit trădată și de ea.

Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a invitat la o cafea într-o sâmbătă dimineață. „Mariana, tu nu mai ești tu! Unde e fata aia curajoasă care visa să schimbe lumea?” Am izbucnit în plâns în mijlocul cafenelei. Simona m-a ținut de mână și mi-a spus: „E timpul să faci ceva pentru tine.”

În acea seară am deschis laptopul prăfuit și am căutat cursuri online de literatură română. Mi-am înscris la unul fără să-i spun lui Viorel. În fiecare seară, după ce copiii adormeau, citeam poezii și scriam eseuri. Simțeam cum ceva din mine renaște.

Dar Viorel a observat schimbarea. „De ce nu mai ești atentă la noi? De ce nu mai gătești ca înainte? Ce-i cu tine?”

„Încerc să fiu eu însămi din nou”, i-am spus într-o seară când copiii erau la bunici. S-a enervat: „Ți-ai găsit tu timp de prostii! Familia asta nu se ține cu poezii!”

Am tăcut. Pentru prima dată nu m-am simțit vinovată. Am continuat să merg la cursuri și să citesc. Ana a venit într-o zi la mine cu o poezie scrisă de ea: „Mami, am scris-o pentru tine.” Am plâns și am simțit că poate nu sunt o mamă rea dacă îmi urmez visurile.

Conflictele cu Viorel s-au întețit. Într-o seară mi-a spus: „Dacă nu-ți convine viața asta, poți pleca!” Am stat pe gânduri toată noaptea. Unde să plec? Cu doi copii mici? Dar dacă rămân, ce exemplu le dau?

Am început să vorbesc cu un psiholog online. Mi-a spus: „Nu ești egoistă dacă ai grijă de tine.” Cuvintele astea mi-au dat curaj.

Într-o duminică dimineață am strâns copiii în brațe și le-am spus: „Mami are nevoie să fie fericită ca să vă facă fericiți.” Ana m-a privit serioasă: „Și eu vreau să fiu ca tine când o să fiu mare.”

Viorel a încercat să mă facă să renunț: „O să-ți treacă! Toate femeile trec prin asta.” Dar nu mi-a mai trecut.

Am început să predau meditații la limba română copiilor din bloc. Simțeam că trăiesc din nou. Încet-încet am început să câștig bani proprii. Mama a venit într-o zi la mine și mi-a spus: „Nu te recunosc… dar parcă ești mai vie ca niciodată.”

Viorel s-a schimbat și el puțin. A început să ducă gunoiul fără să-i spun eu și chiar a gătit o dată paste pentru copii. Nu suntem perfecți, dar acum știu că nu mai pot accepta să fiu invizibilă.

M-am regăsit pe mine însămi după douăzeci de ani de uitare. Știu că multe femei trec prin asta și nu au curajul să spună „Ajunge!”. Dar oare câte dintre noi avem voie să fim altceva decât gospodine? Câte dintre noi ne permitem să fim fericite?