Ultima iubire: Prețul fericirii la bătrânețe

— Tata, nu pot să cred că faci asta! La vârsta ta? Ce-o să zică lumea? Vocea fiului meu, Mihai, răsuna în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea arsă și de amintiri vechi. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi găsesc cuvintele. Lângă el, sora lui, Irina, își strângea buzele subțiri, privindu-mă ca pe un străin. — Nu e vorba despre ce zice lumea, Mihai. E vorba despre mine. Despre ce simt eu acum, la șaptezeci și cinci de ani. — Dar mama? Ai uitat-o așa repede? M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Nu uitasem. Niciodată n-aș fi putut uita. Dar viața merge înainte, chiar și atunci când sufletul ți-e plin de cicatrici. Povestea mea nu e una obișnuită. După ce am rămas văduv acum opt ani, zilele mele s-au scurs una după alta în tăcere. Casa era prea mare și prea goală. Prietenii mei fie au plecat dintre noi, fie s-au retras în singurătatea lor. Copiii veneau rar, ocupați cu viețile lor. Într-o zi friguroasă de noiembrie, am întâlnit-o pe Maria la piață. Avea un coș plin cu mere și un zâmbet cald care mi-a topit gheața din suflet. Ne-am văzut din întâmplare de câteva ori, apoi am început să ne căutăm intenționat. La început, am crezut că e doar o prietenie târzie, o alinare pentru singurătate. Dar serile petrecute împreună, discuțiile despre tinerețea noastră, râsetele și chiar certurile mărunte au aprins în mine o dorință pe care o credeam stinsă demult: să iubesc din nou. Când i-am spus Mariei că vreau să ne căsătorim, a râs cu lacrimi în ochi. — Ești sigur? Oamenii vor vorbi… Copiii tăi… — Nu-mi pasă ce spune lumea, i-am răspuns. Dar copiii… Ei sunt altă poveste. Am amânat să le spun luni întregi. Îmi era teamă de reacția lor. Știam că nu va fi ușor să accepte că tata, bătrânul lor tata, vrea să-și refacă viața. Când în sfârșit am găsit curajul să le spun, reacția lor a fost mai dureroasă decât mi-aș fi putut imagina. — Nu te gândești decât la tine! a țipat Irina. Cum poți să ne faci asta? Să aduci o străină în casa noastră? — Casa asta nu mai e a voastră de mult timp, am spus încet. E doar a mea și a amintirilor mele. — Și moștenirea? Ce se va întâmpla cu tot ce ai muncit o viață? a întrebat Mihai cu voce joasă, dar tăioasă. Am simțit cum se rupe ceva între noi. Nu era vorba doar despre bani sau casă; era vorba despre frica lor de schimbare, despre teama că locul mamei va fi luat de altcineva. În zilele care au urmat, copiii m-au sunat tot mai rar. La Crăciun au venit doar pentru câteva ore, evitând să vorbească despre Maria sau despre viitorul meu cu ea. M-am simțit vinovat și furios în același timp: vinovat că îi rănesc, furios că nu pot avea dreptul la fericire după o viață întreagă de sacrificii pentru ei. Maria a simțit tensiunea din sufletul meu. Într-o seară, când stăteam împreună la masa din bucătărie, mi-a luat mâna în a ei: — Poate ar trebui să renunțăm… Nu vreau să-ți pierzi copiii din cauza mea. — Nu tu ești problema, Maria. Problema e că nu pot trăi doar pentru alții până la capătul vieții mele. Am dreptul la puțină bucurie, nu crezi? Am organizat o nuntă simplă, cu câțiva prieteni rămași și vecinii care ne-au susținut discret. Copiii mei nu au venit. Niciun telefon, niciun mesaj. În ziua aceea am simțit o durere ascuțită în piept, dar și o liniște ciudată: făcusem ceea ce simțeam că trebuie să fac pentru mine însumi. Viața cu Maria nu e perfectă – avem zile bune și zile rele, ne certăm uneori pentru lucruri mărunte: cine uită să stingă lumina sau cine lasă vasele nespălate. Dar serile în care stăm împreună pe banca din fața casei și privim apusul mă fac să simt că nu am greșit alegând iubirea încă o dată. Totuși, dorul de copii mă apasă ca o piatră rece pe inimă. Îmi lipsește vocea Irinei când râdea la glumele mele proaste sau privirea lui Mihai când mă întreba sfios dacă poate împrumuta mașina veche pentru o excursie cu prietenii lui. Uneori mă întreb dacă timpul va vindeca această ruptură sau dacă am pierdut pentru totdeauna ceea ce contează cel mai mult: legătura cu propriii mei copii. Oare am fost egoist alegând fericirea mea? Sau e dreptul fiecăruia dintre noi să caute iubirea până la capătul vieții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?