A doua tinerețe cu gust de sacrificiu: când fiica mea s-a întors acasă, nu eram pregătită pentru furtuna care urma

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să stau acolo. Vocea Anei tremura, iar ochii îi erau umflați de plâns. Era trecut de miezul nopții când a sunat la ușă, cu David adormit în brațe și două valize la picioare. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu așa îmi imaginam începutul celei de-a doua tinereți.

Cu doar câteva luni înainte, mă visam liberă: să mă trezesc când vreau, să citesc în liniște, să merg la teatru cu prietenele mele, să-mi permit mici nebunii fără să dau socoteală nimănui. După ce soțul meu, Viorel, a murit acum trei ani, am crezut că viața mea s-a terminat. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Ana era la casa ei, căsătorită cu Radu, iar David era bucuria lor. Eu eram mama care ajuta la nevoie, dar nu mai era centrul universului nimănui.

— Intră, Ana. Hai, nu sta pe hol. Am tras-o înăuntru și am închis ușa încet, ca să nu-l trezesc pe David. În bucătărie, la lumina slabă a lămpii, Ana a izbucnit în plâns.

— S-a terminat totul, mamă. Radu… nu mai suntem o familie. Nu vreau să vorbesc acum. Pot să stau aici câteva zile? Doar până găsesc ceva…

Am dat din cap și am simțit cum toate planurile mele se prăbușesc ca un castel de nisip. N-am avut curajul să-i spun că nu eram pregătită pentru asta. Câteva zile s-au transformat în săptămâni, apoi în luni.

La început am făcut totul din dragoste: i-am pregătit camera Anei, am scos jucăriile vechi ale lui David din pod, am gătit mâncărurile preferate ale Anei. Dar pe măsură ce timpul trecea, tensiunile au crescut. Ana era mereu obosită și nervoasă, David făcea crize de plâns noaptea și eu nu mai aveam niciun colț al casei doar pentru mine.

Într-o seară, după ce David a spart o vază la care țineam enorm — era ultima amintire de la Viorel — am izbucnit:

— Nu mai pot! Ana, nu mai pot! Casa asta nu mai e a mea! Nu mai am liniște!

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari și goi:

— Crezi că eu pot? Crezi că eu mi-am dorit asta? Crezi că mi-e ușor să mă întorc acasă la mama la aproape 30 de ani? Să depind de tine?

Am tăcut. M-am simțit vinovată și totodată furioasă. De ce trebuia să aleg între fericirea mea și nevoile copilului meu? De ce nu puteam avea și eu o viață?

Zilele au devenit monotone: dimineața pregăteam micul dejun pentru toți trei, apoi Ana pleca la interviuri sau la biroul de avocatură unde lucra temporar. Eu rămâneam cu David, care avea doar patru ani și era confuz și trist. Îmi spunea „mamaie”, dar uneori mă striga „mami” din greșeală și inima mi se rupea.

Seara, Ana venea obosită și iritată. Orice discuție se transforma într-o ceartă: despre bani, despre educația lui David, despre faptul că eu îi dau prea multe dulciuri sau că nu-l las destul la televizor.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre grădinița lui David — eu voiam să-l duc la cea de stat din cartier, ea insista pe una privată — am plecat plângând în parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii alergând printre frunze. O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine.

— Greu cu copiii mari, nu? mi-a spus ea zâmbind amar.

Am oftat.

— Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți…

— Niciodată nu e bine pentru toți. Dar dacă nu te pui și pe tine pe primul loc din când în când… te pierzi.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să vorbesc mai mult cu Ana. Seara ne beam ceaiul împreună și încercam să ne ascultăm una pe cealaltă fără reproșuri.

— Mamă… îmi pare rău că te-am tras în toată nebunia asta. Dar nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.

— Și eu îmi pare rău că uneori uit că ești tot copilul meu… dar ai nevoie să fii și femeie acum.

Am început să stabilim reguli: fiecare avea timp pentru sine; duminica era ziua noastră de relaxare; iar David mergea la grădinița din cartier, dar mergeam împreună să-l luăm.

Nu a fost ușor. Au fost zile când am vrut să fug departe sau să urlu în pernă până rămân fără glas. Dar au fost și momente când David venea dimineața în patul meu și mă îmbrățișa cu mânuțele lui mici:

— Mamaie, te iubesc până la stele!

Atunci simțeam că poate sacrificiul meu are un rost.

Acum Ana a găsit un apartament mic aproape de serviciu și se pregătește să se mute cu David. Mă bucur pentru ea, dar simt un gol imens în suflet. Oare chiar există o vârstă la care putem fi liberi? Sau suntem mereu prinși între dragostea pentru ai noștri și dorința de a trăi doar pentru noi?

Poate că adevărata libertate e să acceptăm că viața nu merge niciodată după planuri… Dar voi? Voi cum ați reacționa dacă propriul copil v-ar cere ajutorul când voi visați doar la liniște?