Cum am încercat să-i opresc pe rudele nepoftite care ne invadau fiecare sărbătoare

— Nu cred că mai pot, Maria, nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam masa plină de cozonaci, ouă roșii și pahare răsturnate. Era seara de Paște, iar în sufrageria noastră mică, dintr-un apartament de bloc din Drumul Taberei, se adunaseră nu mai puțin de douăzeci de persoane. Dintre ele, cel puțin șase nu fuseseră invitate.

Maria, soția mea, încerca să zâmbească, dar ochii ei trădau aceeași oboseală pe care o simțeam și eu. Printre râsete stridente și glume nepotrivite, unchiul Costel își turna încă un pahar de vin, iar verișoara Loredana răscolea prin frigider după „ceva bun”. Copiii lor alergau prin casă, trântind ușile și vărsând suc pe covorul nostru nou.

— E familie, ce să facem? mi-a șoptit Maria, încercând să mă liniștească.

Dar eu nu mai puteam. De ani de zile, la fiecare sărbătoare sau aniversare, rudele astea apăreau ca din pământ. Nu sunau înainte, nu întrebau dacă avem loc sau chef. Se comportau ca și cum totul li s-ar cuveni. Iar eu, crescut cu respectul pentru familie și tradiții, nu găseam curajul să le spun că nu e în regulă.

În acea seară, după ce toți au plecat târziu, lăsând în urmă mormane de vase murdare și o liniște apăsătoare, am stat pe canapea cu Maria și am plâns amândoi. Nu era doar oboseala fizică; era sentimentul că nu mai avem control asupra propriei vieți.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat:

— Ce frumos a fost aseară! Dar să știi că mătușa Florica s-a supărat că nu ai pus muzică populară. Și unchiul Costel zice că data viitoare să faci mai multă friptură.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nici măcar un „mulțumesc”. Doar pretenții și critici.

— Mamă, dar nici nu i-am invitat pe toți… am îndrăznit să spun.

— Ei, lasă, sunt ai noștri! Așa e la români! mi-a tăiat-o scurt.

Dar eu nu mai voiam să fie „așa la români”. Voiam să fie liniște. Să pot sta cu fetița mea, Ilinca, să ciocnim ouă fără să ne fie teamă că cineva va striga la ea că a spart ceva.

Am început să mă gândesc serios la soluții. Am citit articole despre limite personale și am discutat cu Maria despre ce putem face. Prima încercare a fost la ziua Ilincăi. Am trimis invitații doar celor apropiați și am rugat politicos să confirme prezența. Cu o zi înainte de petrecere, primesc un mesaj de la verișoara Loredana:

— Salut! Venim și noi mâine la ziua Ilincăi! Suntem patru: eu, soțul și copiii. Să nu uiți de tort fără ciocolată pentru cel mic!

Am simțit cum îmi crește pulsul. I-am răspuns politicos că petrecerea e restrânsă anul acesta și că nu putem primi pe toată lumea. Răspunsul ei a venit imediat:

— Aha… deci nu mai suntem familie? Bine!

A urmat un val de telefoane și mesaje pasiv-agresive din partea rudelor. Mama era supărată că „facem diferențe”. Unchiul Costel m-a sunat beat:

— Ce-ai pățit, măi băiete? Ți-ai găsit nevasta să-ți spună cu cine să stai?

În ziua petrecerii, am stat cu sufletul la gură. La ora patru fix, cineva a sunat insistent la ușă. Era Loredana cu familia ei. Au venit fără să țină cont de mesajul meu. S-au așezat la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Maria m-a tras deoparte:

— Ori le spui tu ceva, ori plec eu cu Ilinca!

Am simțit că explodez. M-am dus la Loredana:

— Îmi pare rău, dar azi chiar nu putem primi musafiri neanunțați. Avem nevoie de intimitate.

S-a ridicat brusc:

— Bine! Să nu mai veniți nici voi la noi!

Au plecat trântind ușa. După ei au urmat telefoane furioase de la alte rude. Mama plângea la telefon:

— Ne-ai făcut de râs în fața familiei!

Seara am stat cu Maria și Ilinca pe balcon. Era liniște pentru prima dată după mult timp. Dar liniștea asta avea un preț: eram considerați egoiști și reci.

În lunile următoare, relațiile cu rudele s-au răcit vizibil. La Crăciun am primit doar câteva mesaje seci pe WhatsApp. Mama încă spera să „ne împăcăm” cu toți.

Dar eu simțeam o ușurare ciudată. În sfârșit aveam casa doar pentru noi. Am început să ne bucurăm de momente simple: o cafea în doi dimineața, un film văzut împreună cu Ilinca fără întreruperi.

Totuși, uneori mă întreb dacă am procedat corect. Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și tradițiile familiei? Sau poate există o cale de mijloc pe care n-am găsit-o încă?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit voi să puneți limite fără să răniți pe cei dragi?