Casa mea, inima mea: Povestea unei trădări de familie

— Mamă, nu mai poți sta singură. E timpul să vii la noi, să ai grijă de tine cineva, să nu te mai chinui cu scările alea, mi-a spus Irina, fiica mea, cu o voce blândă, dar fermă. Era început de martie, iar lumina rece a dimineții se strecura printre perdelele vechi din sufrageria casei mele din Pitești. Mă uitam la ea și încercam să-mi dau seama dacă vorbește din grijă sau din altceva. M-am simțit slabă după operația de șold, iar singurătatea mă apăsa ca o pătură grea.

— Nu știu, Irina… Casa asta e tot ce am. Aici am trăit cu tatăl tău, aici ai crescut tu… Cum să plec?

— Mamă, nu te gândi la casă acum! Sănătatea ta contează! Și oricum, casa stă goală, se degradează… Hai la noi, măcar până te pui pe picioare.

Am cedat. Am împachetat câteva haine, fotografii vechi și două cărți de poezie de-ale lui Nichita Stănescu. Ginerele meu, Cătălin, a venit cu mașina și m-a ajutat să urc bagajele. N-a spus mare lucru pe drum. Mereu a fost distant cu mine, dar am pus asta pe seama firii lui mai reci.

Primele zile la ei au fost ciudate. Irina era atentă, îmi aducea ceaiuri și mă întreba dacă mă doare ceva. Cătălin însă părea deranjat de prezența mea. Îl auzeam uneori bombănind în bucătărie:

— Nu putem trăi așa la nesfârșit… Trebuie să ne gândim și la noi.

Într-o seară, când credeau că dorm, i-am auzit vorbind în șoaptă:

— Ai vorbit cu notarul? a întrebat Cătălin.

— Încă nu… Nu știu cum să-i spun mamei. E casa ei…

— Irina, nu mai avem bani! Dacă vindem casa ei, putem lua apartamentul ăla mai mare. Oricum nu se mai întoarce acolo.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am stat trează toată noaptea, cu ochii în tavan. Casa mea… tot ce mi-a rămas după moartea soțului meu, după ani de muncă și sacrificii. Cum puteau să se gândească să o vândă fără să mă întrebe?

A doua zi dimineață, am coborât în bucătărie și am privit-o pe Irina direct în ochi.

— Vrei să-mi vinzi casa?

A încremenit. Cătălin s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Mamă… nu e ce crezi tu…

— Ba da, Irina! Am auzit totul aseară! Cum poți? Casa aia e sufletul meu!

Cătălin a ridicat din umeri:

— E doar o casă veche. Noi avem nevoie de bani. Tu oricum nu mai poți locui singură acolo.

M-am simțit mică și neputincioasă. Dar ceva în mine s-a aprins. Nu puteam lăsa lucrurile așa.

— Nu aveți niciun drept să vindeți ceva ce nu vă aparține! Dacă vă gândiți să mă puneți sub interdicție sau să mă forțați să semnez ceva, vă spun clar: nu voi ceda!

Irina a început să plângă.

— Mamă, îmi pare rău… Nu știu ce-a fost în capul meu. Cătălin m-a presat… Avem datorii…

— Datoriile voastre nu sunt problema mea! Eu v-am crescut singură după ce-a murit tatăl tău! Am muncit toată viața pentru casa aia!

Cătălin a ieșit trântind ușa. Irina a rămas cu capul plecat.

— Mamă… te rog… iartă-mă…

Nu i-am răspuns atunci. Am simțit că trebuie să plec de acolo cât mai repede. A doua zi am sunat-o pe vecina mea, doamna Maria.

— Liliana dragă, vino la mine până-ți revii! Casa ta e în siguranță, am grijă eu de ea!

M-am întors acasă cu ajutorul Mariei și al unui nepot de-al ei care m-a ajutat cu bagajele. Am simțit că respir din nou când am pășit pe holul răcoros al casei mele. Am plâns ore întregi în camera mea veche, printre fotografii și amintiri.

Irina a venit după câteva zile să-și ceară iertare. A plâns mult și mi-a spus că s-a lăsat influențată de Cătălin și de problemele lor financiare.

— Mamă, nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să fii bine…

Am iertat-o într-un final, dar ceva s-a rupt între noi. Cătălin n-a mai dat niciun semn. Am aflat că au început să se certe tot mai des și că el a plecat pentru o vreme la părinții lui.

Am rămas singură în casa mea, dar cu sufletul împăcat că nu am cedat presiunilor. Am început să merg la biserică mai des și să mă întâlnesc cu vecinele la cafea. Mi-am dat seama că bătrânețea nu trebuie să fie o povară dacă ai curajul să spui „nu” atunci când trebuie.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine sunt puse în fața unor alegeri atât de grele? Oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?