„Un singur nepot îmi ajunge!”: Povestea unei familii românești între așteptări și iubire

— Ioana, să nu te superi pe mine, dar un singur nepot îmi ajunge! Nu mai vreau să aud de al doilea copil, e destul cu Vlad!
Cuvintele Elenei, soacra mea, au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt suficientă, dar acum, cu Vlad în brațe, privindu-mă cu ochii lui mari și curioși, durerea era altfel.

— Dar, mamă Elena, nu e decizia noastră? am încercat să spun, cu vocea stinsă.

— E decizia familiei! a răspuns ea tăios. Știi bine cât de greu ne-a fost cu un copil. Nu vreau să văd iarăși casa plină de plânsete și nopți nedormite. Și oricum, ce nevoie ai de mai mulți copii? Vlad e sănătos, deștept, e tot ce vă trebuie!

Mihai, soțul meu, stătea la masă cu privirea în farfurie. Nu spunea nimic. Întotdeauna a fost prins între mine și mama lui. Îl iubeam, dar uneori simțeam că nu are curajul să mă apere. În acea zi, tăcerea lui a durut mai tare decât vorbele Elenei.

Am crescut într-o familie simplă din Bacău, unde mama mea, Maria, spunea mereu că „fiecare copil vine cu norocul lui”. Poate de aceea mi-am dorit mereu o casă plină de râsete și pași mici alergând pe holuri. Dar viața la oraș, într-un apartament cu două camere, sub privirea constant critică a soacrei mele, era departe de visul meu.

După acea discuție, ceva s-a rupt între mine și Elena. Încercam să evit mesele în familie și vizitele lungi. Vlad creștea frumos, dar eu simțeam că mă sting pe dinăuntru. Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad, am izbucnit:

— Mihai, tu chiar nu vezi cât mă doare? De ce nu poți să-i spui mamei tale să ne lase în pace?

Mihai a oftat adânc:

— Ioana, știu că nu-i ușor… Dar mama a trecut prin multe. Tata a murit devreme, ea m-a crescut singură. Poate îi e teamă să nu ne fie greu…

— Dar nu trăim viața ei! Noi suntem o familie! Eu vreau încă un copil! Vreau să simt că pot decide pentru mine!

Am plâns mult în acea noapte. M-am gândit la toate femeile care trăiesc sub presiunea părinților sau a socrilor. La toate visurile care se sting încet sub greutatea tradițiilor și a fricii de „gura lumii”.

Timpul a trecut. Vlad a început grădinița și eu m-am întors la muncă. Încercam să-mi ocup mintea cu proiecte noi la birou, dar dorința de a mai avea un copil mă rodea pe dinăuntru. Într-o zi, am primit un telefon de la mama mea:

— Ioana, tu ești fericită? Parcă te aud mereu tristă…

— Mamă, nu știu… Parcă nu mai sunt eu…

— Fata mea, viața e scurtă. Nu trăi după dorințele altora. Fii tu însăți!

Vorbele ei mi-au dat curaj. În acea seară, i-am spus lui Mihai:

— Eu nu mai pot așa. Ori suntem o familie și decidem împreună, ori…

Mihai m-a privit lung. Pentru prima dată după mult timp, am văzut lacrimi în ochii lui.

— Ai dreptate… Am lăsat-o prea mult pe mama să decidă pentru noi. Și eu mi-aș dori încă un copil… Dar mi-e frică să nu stricăm totul…

— Nu stricăm nimic dacă suntem sinceri unul cu altul.

A doua zi am mers împreună la Elena. Am găsit-o în grădină, udând florile.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Elena s-a uitat la noi suspicioasă.

— Ce s-a întâmplat?

— Noi vrem încă un copil. Știm că ai avut motivele tale să ne spui ce ne-ai spus… Dar te rugăm să ne respecți decizia.

Elena a tăcut mult timp. Apoi a început să plângă.

— Mi-e teamă pentru voi… Mi-e teamă că n-o să vă descurcați… Când l-am crescut pe Mihai singură, am simțit că mă sufoc… N-am vrut să vă fac rău…

Am îmbrățișat-o atunci. Pentru prima dată am simțit că nu suntem dușmani, ci două femei care au suferit fiecare în felul ei.

Au trecut doi ani de atunci. Acum avem doi copii: Vlad și Ana-Maria. E greu uneori — nopți nedormite, bani puțini, certuri mărunte — dar casa noastră e plină de viață și iubire. Elena vine des la noi și îi văd ochii cum i se luminează când îi ține pe amândoi în brațe.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc sub greutatea așteptărilor altora? Câte femei renunță la visurile lor doar ca să nu supere pe cineva? Oare când vom avea curajul să trăim pentru noi?