„Niciodată nu i-am putut spune mamei că sunt însărcinată” – O moștenire care a schimbat totul

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară de iarnă, cu obrajii arși de lacrimi și mâinile strânse în poală. Mama, cu spatele la mine, amesteca încet în oala cu ciorbă, ca și cum nu ar fi auzit nimic. În bucătăria mică mirosea a leuștean și a pâine proaspătă, dar între noi plutea un aer greu, de nespus.

Tata murise cu șase luni în urmă. Îl găsisem dimineața, pe banca din curte, cu ochii deschiși spre cerul cenușiu. De atunci, casa noastră din satul Călinești se golise de râsete și de certuri. Rămăsesem doar eu, mama și fratele meu mai mare, Sorin. El se mutase la oraș, dar venea des să ne vadă – sau, mai bine zis, să vadă ce mai poate lua din ce-a rămas.

În ziua când mama ne-a chemat în sufragerie să ne spună despre moștenire, am simțit cum mi se strânge stomacul. — Vreau să fie totul drept, a zis ea, cu vocea tremurată. Tata ar fi vrut să nu vă certați niciodată pentru bani sau pământ. Am împărțit totul: casa rămâne la mine până mor, apoi va fi a voastră. Pământul îl împărțiți egal. Banii îi punem la bancă, pe numele amândurora.

Sorin a zâmbit fals și a dat din cap. Eu nu am putut spune nimic. În mine creștea un secret care mă sufoca: eram însărcinată în patru luni și nimeni nu știa. Nici mama, nici Sorin, nici măcar tatăl copilului – Lucian, băiatul cu ochi verzi de la magazinul din sat.

În fiecare noapte mă întorceam pe o parte și pe alta, ascultând cum mama oftează în camera alăturată. Mi-era teamă să-i spun adevărul. O știam mândră și aspră: — Să nu vii acasă cu rușine pe cap! îmi repeta mereu când eram mică. Dar rușinea deja era aici, în mine, creștea odată cu copilul.

Într-o zi, Sorin a venit cu o hârtie de la notar. — Hai să semnăm actele! Să fie totul clar! Mama a oftat adânc și s-a uitat la mine: — Tu ce zici, Ilinca? Eu am dat din umeri și am simțit cum mi se face rău. Am fugit la baie și am vomitat în chiuvetă. Mama a bătut ușor la ușă: — Ești bine? Am răspuns că da, dar vocea mi-a tremurat.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Sorin a început să vină tot mai des, să caute acte prin sertare, să numere banii din borcanul ascuns sub pat. Mama s-a închis în ea însăși, iar eu m-am simțit tot mai singură.

Într-o duminică dimineața, când clopotele bisericii băteau a sărbătoare, Lucian m-a așteptat la poartă. — Ilinca, trebuie să vorbim! Am ieșit cu inima cât un purice. — Ce-i cu tine? Ești palidă… Ești bolnavă? Am dat din cap că nu și am vrut să-i spun adevărul, dar mi-au dat lacrimile. — Nu pot… Nu acum… El m-a luat de mână: — Orice ar fi, sunt aici.

Dar nu era chiar așa. Când i-am spus că sunt însărcinată – într-un târziu, pe banca unde îl găsisem pe tata – Lucian a tăcut mult timp. — Nu știu dacă sunt pregătit… Nici eu nu știam dacă sunt.

Zilele au trecut greu. Mama mă privea tot mai atent: — Ce ai? De ce nu mănânci? De ce nu mai râzi? Dar eu nu puteam spune nimic. Mă temeam că o să mă alunge sau că o să-i frâng inima deja obosită de atâta durere.

Într-o seară, Sorin a izbucnit: — Ilinca ascunde ceva! Se poartă ciudat! Poate vrea să ne păcălească la moștenire! Mama s-a uitat la mine cu ochii plini de suspiciune: — E adevărat? Am simțit cum mă sufoc sub privirea lor. Am vrut să țip: „Nu-mi pasă de bani! Mi-e frică doar să nu mă urâți!” Dar am tăcut.

A doua zi am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. — Nu mai știu ce să fac cu voi… Tata voia să fim uniți… Eu nu pot fără voi… Atunci am simțit că trebuie să-i spun adevărul. Dar când am deschis gura, cuvintele nu au ieșit. M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o strâns.

Lunile au trecut și burtica mea a crescut. Satul a început să vorbească: „Ilinca s-a îngrășat… O fi bolnavă?” Mama părea că nu vrea să audă nimic. Într-o zi m-a prins de mână: — Dacă ai ceva pe suflet, spune-mi! Orice ar fi… Dar eu am clătinat din cap și am fugit în grădină.

Când s-a născut fetița mea, Maria, eram singură într-un salon rece de spital județean. Lucian nu venise; mama nu știa nimic. Am ținut-o la piept și am plâns ore întregi. M-am gândit la tata și la cât de mult mi-ar fi plăcut să o vadă.

După două zile m-am întors acasă cu Maria în brațe. Mama m-a privit lung la poartă; ochii ei s-au umplut de lacrimi când a văzut copilul. — De ce nu mi-ai spus? De ce ai dus singură toată povara asta? Am izbucnit: — Mi-a fost frică! Mi-a fost rușine!

A plâns mult atunci mama mea. A ținut-o pe Maria la piept și mi-a șoptit: — Nimic nu e mai important decât copiii noștri… Iartă-mă că te-am făcut să-ți fie frică de mine!

Sorin nu mi-a vorbit luni întregi; moștenirea s-a împărțit până la urmă fără scandaluri mari, dar răceala dintre noi a rămas mult timp.

Acum Maria are trei ani și aleargă prin grădina unde tata obișnuia să stea pe bancă. Mama e bătrână și obosită, dar zâmbește când o vede pe nepoata ei.

Mă întreb adesea: dacă i-aș fi spus mamei adevărul de la început, ar fi fost altfel? Cât de mult ne schimbăm viețile din cauza fricii? Voi cât de sinceri sunteți cu cei pe care îi iubiți?