„Nu ai dreptul să păstrezi numele fiului meu după divorț!” – Strigătul care mi-a schimbat viața

— Nu ai niciun drept să păstrezi numele fiului meu după divorț! Ți-am spus de atâtea ori, Irina, nu mai ești parte din familia noastră!

Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu mă așteptam la o asemenea scenă, nu după tot ce îndurasem în ultimii ani. Mă uitam la ea, la chipul ei aspru, la ochii mici și reci, și nu înțelegeam cum putea să-mi ceară așa ceva. Fiul meu, Vlad, dormea în camera lui, cu jucăria preferată strânsă la piept. Avea doar șase ani și nu știa încă ce înseamnă cu adevărat cuvântul „divorț”.

— Viorica, te rog… Nu e vorba doar despre mine. Vlad are nevoie de stabilitate. Cum să-i explic că mama lui nu mai are același nume ca el?

— Nu mă interesează! Ai distrus familia asta! Ai plecat de lângă băiatul meu și acum vrei să te agăți de numele nostru? Să nu crezi că o să-ți permit!

M-am ridicat încet de pe scaun, încercând să-mi adun curajul. Îmi simțeam inima bătând nebunește. De când mă despărțisem de Radu, soțul meu, viața devenise un șir nesfârșit de reproșuri și priviri acuzatoare. Nimeni nu voia să știe cât am suferit, nimeni nu voia să audă despre serile în care Radu venea acasă beat și mă făcea să mă simt invizibilă. Pentru toți ceilalți, eu eram vinovata.

— Nu am plecat pentru că am vrut să distrug ceva, am plecat pentru că nu mai puteam trăi așa. Pentru Vlad… pentru mine…

Viorica a dat din mână a lehamite și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu gândurile mele. M-am dus la geam și am privit afară, spre blocurile cenușii ale cartierului Titan. M-am întrebat dacă alte femei trec prin ce trec eu. Dacă și ele trebuie să-și apere dreptul la propriul nume.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Radu: „Mama are dreptate. Ar trebui să revii la numele tău de fată. Nu mai faci parte din familie.”

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am inspirat aerul rece de aprilie. Îmi venea să urlu. Cum puteau să fie atât de cruzi? Vlad era tot ce aveam mai scump pe lume. Nu voiam ca el să simtă că mama lui e „altcineva”, „străină”.

La grădiniță, educatoarea m-a întrebat într-o zi:

— Doamna Popescu, Vlad a spus că părinții lui nu mai stau împreună. E adevărat?

— Da… încercăm să facem totul cât mai ușor pentru el.

— Să știți că e un copil sensibil. Vorbește mult despre dumneavoastră.

M-am uitat la Vlad cum desena un soare mare și galben pe o foaie albă. Lângă el era o casă, iar lângă casă două siluete: una mare și una mică. M-am apropiat și l-am întrebat:

— Cine e aici?

— Eu și tu, mami.

Nu era tatăl lui în desen. M-am simțit vinovată și ușurată în același timp.

Seara, când l-am culcat pe Vlad, m-a întrebat:

— Mami, tu o să fii mereu mama mea?

— Mereu, puiule. Nimic nu ne poate despărți.

— Și o să avem același nume?

Mi-au dat lacrimile. L-am strâns în brațe și i-am promis că da.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Viorica a început să mă sune zilnic:

— Să nu uiți ce ți-am spus! O să vorbesc cu avocatul lui Radu! Nu meriți să porți numele nostru!

Prietenii mei îmi spuneau să nu cedez:

— Irina, nu ești obligată să renunți la nume dacă nu vrei! E dreptul tău! Gândește-te la Vlad!

Dar presiunea era uriașă. La serviciu eram privită ciudat; toată lumea aflase despre divorț. Colega mea, Mirela, mi-a spus într-o pauză:

— Știi cum e lumea… Oamenii judecă repede. Dar tu trebuie să fii tare pentru copilul tău.

Într-o zi am primit o citație la tribunal: Radu cerea ca eu să revin la numele de fată. Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Am mers la avocatul meu, domnul Petrescu, un bărbat blând cu ochi obosiți.

— Doamnă Popescu, legea nu vă obligă să renunțați la nume decât dacă doriți dumneavoastră sau există motive temeinice… Dar trebuie să fiți pregătită pentru o luptă lungă.

Am oftat adânc.

Procesul a fost greu. În sala de judecată, Viorica a venit îmbrăcată în negru ca la înmormântare și a plâns teatral:

— Domnule judecător, această femeie ne-a ruinat familia! Cum poate purta numele nostru?

Radu stătea cu capul plecat. Nu a avut curajul să mă privească în ochi nici măcar o clipă.

Eu am vorbit despre Vlad:

— Copilul nostru are nevoie de stabilitate. Numele e legătura noastră… Nu vreau ca el să simtă că mama lui e „altcineva”.

Judecătorul m-a privit lung:

— Înțeleg situația… Dar vă reamintesc că legea vă protejează dreptul la nume.

Au urmat luni întregi de stres, telefoane anonime, bârfe prin bloc și priviri piezișe la magazinul din colț. Mama mea mă suna zilnic:

— Irina, nu ceda! Tu știi cel mai bine ce e bine pentru Vlad!

Într-o seară, după încă o ceartă cu Viorica pe scara blocului — „Ești o rușine pentru familia noastră!” — m-am prăbușit pe podeaua apartamentului și am plâns până târziu în noapte.

Dar într-o dimineață m-am trezit altfel: hotărâtă. Am privit spre Vlad care dormea liniștit și mi-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să ne despartă nici măcar printr-un nume.

Procesul s-a terminat după aproape un an. Judecătorul a decis că pot păstra numele Popescu „pentru binele minorului”. Viorica a ieșit din sală urlând:

— Nu se poate! Nu se poate!

Eu am ieșit ținându-l pe Vlad de mână. Am simțit că am câștigat nu doar un proces, ci dreptul nostru la liniște.

Acum mă întreb adesea: De ce oamenii cred că pot decide cine suntem doar după un nume? Oare câte mame mai trec prin astfel de lupte tăcute? Poate povestea mea va da curaj altora să-și apere identitatea.