Frânturi de Încredere: Doisprezece Ani de Tăcere

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul mi se frânge în timp ce țin în mână telefonul, cu mesajele acelea reci, necruțătoare, care mi-au sfâșiat lumea în două. E trecut de miezul nopții, iar camera noastră, cândva sanctuarul nostru, e acum un câmp de bătălie. Radu stă în prag, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească.

— Irina, te rog… Nu e ceea ce crezi…

— Nu e ceea ce cred? Să nu-mi spui că nu ești tu în pozele astea cu Ana! Ana, prietena mea din copilărie! Cum ai putut să-mi faci una ca asta?

Tăcerea lui e mai grea decât orice cuvânt. Îmi simt inima bătând nebunește, ca și cum ar vrea să fugă din pieptul meu. Mă uit la poza noastră de la nuntă, atârnată pe perete. Doisprezece ani de căsnicie. Doisprezece ani de compromisuri, de nopți nedormite lângă pătuțul lui Vlad, fiul nostru. Doisprezece ani în care am crezut că suntem o echipă.

Mă prăbușesc pe marginea patului și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Îmi amintesc cum Ana venea la noi la masă duminica, cum râdea cu Vlad, cum mă ajuta să aleg rochia pentru aniversarea de zece ani. Totul a fost o minciună? Mă simt ca o străină în propria mea viață.

— Irina… a fost o greșeală. N-am vrut să te rănesc…

— Dar ai făcut-o! Ai distrus tot ce am construit împreună! Ce-i spun eu lui Vlad? Ce-i spun copilului nostru?

Radu tace din nou. Îl văd cum își strânge pumnii, încercând să găsească un răspuns. Dar nu există răspuns bun pentru trădare.

A doua zi dimineață, Vlad vine alergând în cameră, cu părul ciufulit și ochii încă adormiți.

— Mami, tati, facem clătite azi?

Îl privesc și simt cum mă sfâșie vinovăția. Nu vreau ca el să sufere din cauza noastră. Îi zâmbesc forțat.

— Sigur, puiule. Hai să-l chemăm și pe tati.

Radu intră în bucătărie și încearcă să se poarte normal. Dar între noi plutește o tăcere apăsătoare. Vlad simte că ceva nu e în regulă și mă întreabă la ureche:

— Mami, tu și tati v-ați certat?

Îl strâng tare la piept și îi șoptesc:

— Nu-ți face griji, iubire. Totul va fi bine.

Dar știu că nu va fi bine. Seara, după ce Vlad adoarme, îl sun pe tata. Vocea lui răsună grav la telefon.

— Irina, ți-am spus eu că Radu nu e omul potrivit pentru tine. Mereu ai fost prea bună pentru el.

— Tata, nu vreau să aud asta acum… Nu mai pot.

— Vino acasă la noi câteva zile. Poate te liniștești.

Mama mă așteaptă cu brațele deschise. Miroase a cozonac și a copilărie. Dar nici aici nu găsesc liniștea pe care o caut. Mama oftează și îmi mângâie părul.

— Draga mea, viața nu e dreaptă. Dar trebuie să fii puternică pentru Vlad.

În zilele următoare, Ana îmi trimite mesaje peste mesaje. Le șterg fără să le citesc. Cum a putut să-mi facă una ca asta? Prietenia noastră era singurul lucru stabil din viața mea înainte de Radu.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme la bunici, mă uit la mine în oglindă. Chipul meu e obosit, ochii roșii de plâns. Îmi amintesc de Irina cea veselă din liceu, care visa să devină scriitoare și să călătorească prin lume. Unde s-a pierdut fata aceea?

Radu mă sună insistent.

— Irina, hai acasă. Trebuie să vorbim. Pentru Vlad…

Merg acasă cu inima grea. Ne așezăm la masa din sufragerie.

— Irina… știu că am greșit enorm. Dar vreau să încercăm să reparăm lucrurile pentru Vlad. Poate putem merge la consiliere… Nu vreau să pierd familia asta.

Îl privesc lung. Vreau să-l cred, dar nu pot uita imaginile acelea din telefon. Nu pot uita gustul amar al trădării.

— Radu, nu știu dacă pot să te iert. Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine sau în cineva vreodată.

Timpul trece greu. Vlad începe să pună întrebări tot mai des:

— Mami, tu și tati vă mai iubiți?

Îi spun că da, dar știu că minciuna asta mă macină pe dinăuntru.

Într-o zi, Ana vine la mine acasă fără să anunțe. O văd pe geam cum stă pe bancă în fața blocului, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Irina… te rog… iartă-mă! N-am vrut să se întâmple așa…

O privesc fără cuvinte. Între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot dărâma niciodată.

— Ana, ai distrus tot ce era frumos între noi două. Nu pot să te iert acum.

Ea pleacă plângând, iar eu rămân singură cu gândurile mele.

Lunile trec greu. Merg la terapie, încerc să mă regăsesc pe mine însămi. Vlad devine sprijinul meu cel mai mare; râsul lui îmi amintește că viața merge înainte.

Într-o seară târzie, după ce Vlad adoarme lângă mine în patul mare, mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb: oare voi putea vreodată să am din nou încredere? Oare rănile astea se vor vindeca vreodată sau voi rămâne mereu prizoniera trecutului?