Între dorința de a fi aproape și povara așteptărilor: Povestea unei fiice

— Ioana, iar nu vii? De ce nu poți să-ți faci timp pentru mama ta?

Vocea mamei răsună în telefon, încărcată de reproșuri și o tristețe pe care o simt până în măduva oaselor. Stau pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, încercând să găsesc cuvintele potrivite. În camera cealaltă, fetița mea, Mara, plânge pentru că nu găsește păpușa preferată. Soțul meu, Vlad, mă strigă să-l ajut cu cina. Viața mea e un carusel de responsabilități, dar mama nu vede decât absența mea.

— Mamă, știi că am vrut să vin, dar Mara a răcit și Vlad are mult de lucru… Nu pot să las totul baltă.

— Mereu ai o scuză. Și tu, și Radu, și Sorina. Parcă nu mai contați pentru mine. O să mor singură în casa asta mare!

Mă simt ca un copil certat, deși am treizeci și șapte de ani. Închid ochii și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi amintesc cum, în copilărie, mama era stâlpul nostru. Tata a murit devreme, iar ea ne-a crescut singură pe toți trei. A muncit la fabrica de confecții până i s-au umflat mâinile și i s-au crăpat călcâiele. Ne-a pus mereu pe primul loc. Acum, când are nevoie de noi, simte că o abandonăm.

Dar viața nu e atât de simplă. Radu lucrează în Cluj la o firmă de IT și vine acasă doar de Crăciun. Sorina are trei copii mici și un soț care lucrează în schimburi la combinat. Eu sunt prinsă între serviciu, grădiniță, lecții și rate la bancă. Și totuși, fiecare apel al mamei mă face să mă simt vinovată că nu pot fi acolo mai des.

— Ioana, te rog… Măcar duminică să veniți cu toții. Am făcut sarmale și cozonac. Poate vă aduceți aminte cum era când erați mici…

Vocea ei tremură. Îmi dau seama că nu e doar dorința de a ne vedea, ci și teama de singurătate care o macină. O văd în minte stând la masa mare din sufragerie, cu farfuriile goale în față și televizorul pornit pe știri ca să alunge liniștea apăsătoare.

— O să încercăm, mamă. Promit.

Dar știu că promisiunea asta e fragilă ca o frunză uscată. Vlad are deja planuri cu socrii lui, Mara tușește tot mai tare, iar eu simt că mă rup între două lumi care trag fiecare de mine.

Sâmbătă seara primesc un mesaj de la Sorina: „Nu pot veni mâine la mama. Copiii au febră.” O sun pe Radu — nici el nu poate veni; are un proiect urgent la serviciu. Mă uit la calendar: n-am mai fost la mama de două luni.

Duminică dimineața mă trezesc cu inima grea. Vlad mă privește cu ochii lui blânzi:

— Ioana, nu poți să fii peste tot. Mama ta trebuie să înțeleagă că ai și tu viața ta.

— Dar dacă nu înțelege? Dacă se simte părăsită?

— Nu e vina ta că timpul nu ajunge pentru toți.

Îmi iau inima în dinți și o sun pe mama:

— Mamă… Nu putem veni azi. Mara încă nu se simte bine.

Tace câteva secunde lungi.

— Nu-i nimic… O să mănânc singură. Poate altădată.

Vocea ei e stinsă. Închid telefonul și izbucnesc în plâns. Mara vine lângă mine și mă îmbrățișează:

— Mami, de ce plângi?

O strâng la piept și îi spun că uneori oamenii mari sunt triști fără motiv. Dar știu că motivul e acolo: dorul mamei mele, vinovăția mea, distanța dintre generații.

Seara primesc un mesaj de la mama: „Sper că Mara se face bine. Să-mi dai de veste.” Atât. Fără reproșuri, fără insistențe. Mă doare mai tare decât orice ceartă.

În zilele următoare mă gândesc mereu la ea. La cum stă singură în casa mare, la cum numără zilele până când unul dintre noi va trece pragul. Îmi amintesc cum ne aduna pe toți la masă duminica și râdeam împreună. Acum fiecare are masa lui, familia lui, grijile lui.

La serviciu nu mă pot concentra. O colegă mă întreabă dacă sunt bine.

— Mama mea e supărată că nu pot merge la ea mai des…

— Toate mamele sunt așa… Și a mea mă sună zilnic să mă întrebe dacă am mâncat.

Râdem amar amândouă. Dar știu că nu e doar o glumă — e o rană comună a generației noastre: între dorința de a fi aproape și povara așteptărilor părinților noștri.

Într-o seară îi propun lui Vlad:

— Hai să mergem la mama weekendul viitor, orice-ar fi.

El dă din cap aprobator.

— Știi că te susțin, dar trebuie să-i explici că nu poți fi mereu acolo.

Îmi fac curaj și îi scriu mamei un mesaj lung. Îi spun cât de mult o iubesc, cât de greu îmi e să împac totul, cât mi-e dor de ea chiar dacă nu pot veni des. Îi spun că nu vreau să o rănesc, dar viața mea e complicată acum.

Răspunsul vine târziu:

„Știu că ai viața ta, Ioana. Dar mi-e greu să fiu singură după atâția ani în care v-am avut aproape. Nu vreau să vă simțiți vinovați — doar să nu mă uitați.”

Plâng din nou — dar lacrimile sunt altfel acum: lacrimi de recunoștință că mama încearcă să înțeleagă, lacrimi pentru timpul care trece prea repede.

Weekendul următor mergem la ea cu Mara și Vlad. Casa miroase a cozonac cald și sarmale. Mama ne îmbrățișează pe toți fără reproșuri. Stăm la masă ca odinioară și râdem împreună.

Știu că nu voi putea fi mereu acolo pentru ea — dar pot încerca să fiu prezentă atunci când contează cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare cum putem găsi echilibrul între viața noastră și dorințele părinților? Cum le explicăm fără să-i rănim că iubirea noastră nu se măsoară în vizite sau telefoane zilnice?