Când tradiția devine povară – Povestea unei revolte la aniversare

— Nu vreau să facem iar tortul acela cu frișcă, mamă. Nu vreau nici să vină toți verii și mătușile pe care nu le-am văzut de un an. Vreau doar să stau liniștită, cu voi, fără zarvă și fără zâmbete forțate.

Vocea mi-a tremurat, dar am spus-o. În bucătăria îngustă, mirosind a coji de portocală și cafea, mama s-a oprit din tăiatul lămâilor pentru cremă. S-a uitat la mine ca și cum tocmai i-aș fi spus că nu mai vreau să fiu fiica ei.

— Irina, nu înțeleg… Cum adică nu vrei? Așa facem de când erai mică! Toată lumea vine, toți se bucură, e ziua ta! Ce s-a întâmplat cu tine?

Tata, care tocmai intrase cu lemne pentru sobă, a rămas în prag. Sora mea mai mică, Ana, s-a oprit din scrollat pe telefon și m-a privit cu ochii mari. Simțeam cum aerul se îngroașă între noi, ca o perdea grea de tăcere.

— M-am săturat să mă prefac că-mi place, am șoptit. În fiecare an e la fel: aceleași glume obosite, aceleași discuții despre cine s-a măritat sau cine a divorțat, aceleași întrebări despre când mă mărit și eu. Nu mai pot.

Mama a lăsat cuțitul jos. — Irina, nu e vorba doar despre tine. E despre familie. Despre cum ne ținem aproape. Despre respect.

Am simțit un nod în gât. Mereu era vorba despre familie. Despre „așa se face”. Despre „nu ne facem de râs”. Dar eu? Eu unde eram în toate astea?

Am ieșit pe balcon, cu obrajii fierbinți. Afară ningea ușor peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi adun gândurile. De ce era atât de greu să spun ce simt? De ce fiecare dorință a mea părea o trădare?

Când m-am întors în sufragerie, tata stătea la masă cu privirea pierdută în ziar. Ana se uita la mine cu un amestec de curiozitate și teamă.

— Ești sigură că vrei asta? m-a întrebat ea încet.

— Da, am răspuns. Vreau să fie altfel anul ăsta. Vreau să fie liniște.

Seara a trecut într-o tăcere apăsătoare. Mama nu a mai vorbit cu mine până târziu, când a venit la mine în cameră.

— Irina, știi cât mă doare? Parcă ai arunca tot ce am construit împreună la gunoi. Eu am crescut cu tradițiile astea. Așa am fost și eu crescută. Dacă nu le mai facem, cine suntem?

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. — Mamă, eu nu vreau să arunc nimic. Dar nu mai pot să trăiesc doar pentru ceilalți. Nu mai pot să mă prefac că sunt fericită când nu sunt.

A plecat fără să spună nimic. Am adormit târziu, cu inima strânsă ca un pumn.

A doua zi dimineață, telefonul a început să sune devreme. Mătușa Mariana voia să știe la ce oră vine cu prăjiturile. Unchiul Radu întreba dacă poate aduce și el pe cineva nou. Mama răspundea scurt și rece: „Anul acesta nu facem nimic mare.”

Am auzit-o plângând în baie. Tata a venit la mine și mi-a spus încet:

— Știi că mama ține mult la toate astea… Poate ai putea face un compromis.

— Și eu? Cine face compromis pentru mine?

Nu a răspuns.

Ziua mea a trecut fără petrecere, fără tort cu frișcă, fără râsete false. Doar noi patru, la masă, cu o prăjitură simplă făcută de Ana. Mama era tăcută, tata părea obosit, Ana încerca să destindă atmosfera cu glume stângace.

Seara târziu, când am rămas singură în cameră, am primit un mesaj de la verișoara mea, Laura:

„Am auzit că ai refuzat petrecerea. Bravo ție! Și eu m-am săturat de teatrul ăsta.”

Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea. Poate nu eram singura care simțea că tradițiile pot deveni lanțuri.

În zilele următoare, mama nu mi-a vorbit prea mult. Simțeam că o doare și mă durea și pe mine. Dar ceva se schimbase: pentru prima dată simțeam că am făcut ceva pentru mine.

La o săptămână după ziua mea, mama a venit la mine în cameră cu o cană de ceai.

— Poate ai dreptate… Poate uneori uităm să ne întrebăm dacă ceea ce facem ne mai bucură sau doar ne obosește… Dar mi-e greu să renunț la tot ce știam.

Am luat-o de mână.

— Nu trebuie să renunți la tot, mamă. Doar să mă asculți și pe mine din când în când.

A oftat și m-a strâns în brațe.

Acum mă gândesc: câți dintre noi trăim vieți dictate de „așa se face” și uităm să ne ascultăm sufletul? Cât din ceea ce facem e pentru noi și cât pentru ceilalți? Oare chiar trebuie să suferim doar ca să nu-i supărăm pe cei dragi?