„Dacă ai, trebuie să dai?” – Povestea mea despre vină, familie și sacrificiu

— Irina, nu înțelegi? Tu ai, ea nu are. Ești sora ei, trebuie să o ajuți!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de abur și timp. Stătea în fața mea cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum tocmai refuzasem să-i dau sânge surorii mele. Dar nu era vorba de sânge. Era vorba de apartamentul meu, singura mea realizare palpabilă după ani de muncă, sacrificii și nopți nedormite.

— Mamă, nu pot să-i dau apartamentul! Am muncit pentru el, am făcut credite, am renunțat la atâtea… De ce trebuie să renunț la tot pentru că „așa e drept”?

Mă simțeam ca un copil certat pentru o notă proastă, deși eram adult, cu un job stabil la o firmă de IT din București. Dar în ochii mamei mele, eram tot „Irinuța”, fata care trebuia să facă mereu ce e bine pentru ceilalți.

Cumnata mea, Adina, stătea la masa din colț și-și răsucea părul pe deget. Nu spunea nimic, dar privirea ei era plină de așteptare și ușoară superioritate. De când intrase în familia noastră, totul se schimbase. Fratele meu, Radu, era mereu ocupat cu serviciul lui de șofer pe tir și nu se implica. Adina însă știa să obțină ce vrea.

— Irina, tu nu vezi că Adina și Radu stau cu chirie? Au și ei nevoie de un început. Tu ai două camere, poți să-ți iei ceva mai mic sau să te muți cu cineva…

M-am ridicat brusc de pe scaun. Simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mama mă făcea să mă simt vinovată pentru că am reușit mai mult decât restul familiei. Mereu mi se spunea că „dacă ai, trebuie să dai”. Dar nimeni nu vedea cât am muncit pentru fiecare lucru pe care îl aveam.

— Mamă, tu crezi că apartamentul ăsta a picat din cer? Am lucrat două joburi, am renunțat la vacanțe, la ieșiri… Nu e corect!

Adina a oftat teatral:
— Nu zice nimeni să ni-l dai pe gratis. Putem să-ți plătim ceva… când o să avem bani. Dar tu știi că noi nu ne permitem ratele astea.

M-am uitat la ea și am simțit cum mă cuprinde furia. Era clar: nu voiau să cumpere apartamentul, ci să-l primească. Mama mă privea cu ochii umezi:
— Irina, eu nu mai pot dormi noaptea de grija lor. Tu ai tot ce-ți trebuie. Ce-ți mai trebuie un apartament?

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Bucureștiul vuia sub mine, dar eu mă simțeam prinsă într-o colivie invizibilă. De când eram mică, mi se spunea că trebuie să fiu „exemplul” familiei. Când am intrat la facultate, mama a făcut colivă de bucurie. Când am luat primul salariu mare, tata a spus doar: „Să nu uiți de unde ai plecat”.

Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt fericită sau dacă vreau altceva decât să fiu „sprijinul” tuturor.

În seara aceea am dormit prost. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile altora înaintea mea: când i-am dat banii de nuntă lui Radu ca să-și repare mașina; când am plătit tratamentul bunicii; când am renunțat la concediu ca să-i cumpăr mamei o sobă nouă. Mereu era ceva mai urgent decât fericirea mea.

A doua zi dimineață m-a sunat tata:
— Irina, știu că e greu… dar gândește-te: dacă tu n-ai fi avut norocul ăsta cu serviciul bun, ce-ai fi făcut? Familia e familie.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
— Tata, nu e noroc! Am muncit pentru fiecare leu! Și nu cred că trebuie să-mi dau viața pentru ca alții să fie fericiți.

A tăcut. Apoi a oftat:
— Faci cum crezi tu…

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mama mă suna zilnic: „Adina plânge toată ziua”, „Radu e supărat”, „Eu nu mai pot”. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:
— Ce ai? Pari absentă…

I-am povestit totul printre lacrimi.
— Irina, tu nu vezi că te manipulează? Ai dreptul la viața ta! Dacă le dai acum apartamentul, ce urmează? Să le dai și salariul?

Mihaela avea dreptate. Dar vinovăția mă rodea pe dinăuntru ca un vierme tăcut.

În weekend am mers acasă la părinți. Mama făcea sarmale și vorbea cu Adina la telefon:
— Da, Irina încă nu s-a hotărât… Dar las’ că o conving eu.

Când a închis telefonul, m-a privit lung:
— Irina, dacă nu faci asta pentru fratele tău și pentru mine… atunci pentru cine?

Am izbucnit:
— Pentru mine! Pentru mine vreau să trăiesc! Nu vreau să-mi dau apartamentul! Nu vreau să mai fiu mereu cea care dă tot!

Mama a început să plângă:
— Nu te-am crescut așa… Să fii egoistă…

Am ieșit din casă tremurând. Pe drum spre București am plâns tot drumul. M-am simțit ca un monstru. Dar pentru prima dată în viață am simțit și o urmă de eliberare.

Au trecut câteva luni. Relația cu familia s-a răcit. Mama îmi vorbește rar și doar despre vreme sau sănătate. Radu nu mă sună deloc. Adina mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită”.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul pentru familie e dovada iubirii sau doar o formă de control subtil.

Oare chiar trebuie să renunțăm la noi înșine ca să fim acceptați? Sau avem dreptul la propria fericire?

Ce ați fi făcut voi în locul meu?