Ultimatumul mamei: Povestea unei despărțiri la 57 de ani

— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci niciodată! vocea mamei răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Titan. Tata, cu mâinile tremurânde și ochii umezi, își trage geaca pe umeri fără să răspundă. Eu stau între ei, cu fiul meu, Vlad, agățat de piciorul meu, simțind că lumea mea se prăbușește. Aveam 30 de ani și credeam că adulții nu mai pot fi răniți atât de ușor. M-am înșelat amarnic.

Totul a început cu niște tăceri lungi la cină. Tata, mereu glumeț și pus pe șotii, devenise brusc absent. Mama îl întreba dacă vrea supă sau ciorbă, el răspundea monosilabic. Într-o seară, când Vlad a întrebat inocent „Bunicule, de ce ești trist?”, tata a izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Atunci am știut că ceva grav se întâmplă.

Mama a început să-l urmărească. Îi verifica telefonul, îi mirosea hainele când venea târziu acasă. Într-o zi, l-a prins vorbind la telefon pe holul blocului cu cineva pe care îl numea „draga mea”. A fost momentul în care a explodat totul. Mama i-a dat un ultimatum: „Ori rămâi cu noi și uiți de ea, ori pleci și nu te mai întorci!”

Tata a plecat. Pur și simplu. Fără să se uite înapoi. Am rămas cu mama, care plângea zile întregi și mă implora să-l sun să-l conving să se întoarcă. „Nu pot trăi fără el! Ce o să zică lumea? Ce o să fac la biserică duminica?”

Eu eram prins la mijloc. Îl iubeam pe tata, dar nu puteam să-i iert trădarea. Îmi aminteam cum mă învăța să merg pe bicicletă în parc, cum îmi aducea ciocolată când luam note bune. Dar acum era alt om. Un străin.

Într-o zi, am decis să-l caut. L-am găsit într-o garsonieră mică din Militari, cu hainele aruncate peste tot și o privire pierdută. „Tată, de ce ai făcut asta?” am întrebat printre lacrimi.

S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. „Nu mai puteam, Radu. M-am sufocat. Toată viața am făcut ce a vrut mama ta. Am muncit ca un câine, am tras pentru casă, pentru voi… Dar eu? Eu cine sunt?”

Am simțit pentru prima dată milă pentru el. Era un bărbat bătrân, obosit de viață, care voia doar să fie fericit. Dar fericirea lui însemna distrugerea familiei noastre.

Mama nu s-a lăsat. A venit la mine cu poze vechi, cu scrisori de dragoste din tinerețe, încercând să mă convingă că tata e bolnav sau vrăjit de femeia aceea. „Nu vezi că ne distruge? Cum poți să stai de partea lui?”

Nu eram de partea nimănui. Eram doar obosit. Încercam să-mi țin copilul departe de scandaluri, să-mi păstrez jobul și să nu cedez sub presiunea constantă a telefoanelor mamei sau a mesajelor scurte ale tatălui: „Sunt bine. Ai grijă de tine.”

Într-o seară, Vlad m-a întrebat: „Tati, bunicul nu ne mai iubește?” Am simțit un nod în gât și am mințit: „Bunicul are nevoie de timp să se gândească.” Dar adevărul era că nici eu nu știam dacă tata ne mai iubește sau dacă vreodată ne-a iubit cu adevărat.

Au trecut luni. Mama s-a schimbat: a început să meargă la biserică mai des, s-a înscris la un curs de pictură și a început să iasă cu vecinele la cafea. Tata părea împăcat cu noua lui viață; am aflat că femeia aceea era o colegă veche de serviciu, rămasă singură după un divorț dureros.

Într-o duminică, am organizat o întâlnire între ei doi la insistențele lui Vlad care voia „să fim iar toți împreună”. S-au privit ca doi străini. Mama i-a spus: „Nu te voi ierta niciodată.” Tata a oftat și a spus doar atât: „Îmi pare rău.”

După acea întâlnire am realizat că uneori dragostea nu e suficientă pentru a ține o familie unită. Câteodată oamenii se schimbă, obosesc sau pur și simplu nu mai pot merge pe același drum.

Acum încerc să-mi reconstruiesc relația cu fiecare dintre ei separat. Să-l ajut pe Vlad să înțeleagă că familia poate arăta diferit, dar iubirea nu trebuie să dispară.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i rănim pe ceilalți? Și cât de mult putem sacrifica din noi până când nu mai rămâne nimic?