Noaptea în care tata a plecat: Povestea unei familii destrămate

— Nu pleca, te rog! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce tata își trăgea valiza pe holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Titan. Mama stătea rezemată de tocul ușii, cu ochii roșii de plâns, iar sora mea, Ilinca, se ascunsese sub masa din bucătărie, ținându-și genunchii la piept. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de suspinele noastre și de sunetul metalic al fermoarului care se închidea peste hainele tatei.

— Nu mai pot, Ana, a spus el, fără să mă privească. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie să respir.

Mama a izbucnit într-un plâns și mai puternic. — Și noi? Noi ce facem? Cum să respirăm fără tine?

Tata nu a răspuns. A deschis ușa și a ieșit, lăsând în urmă un gol pe care nici timpul, nici vorbele nu l-au putut umple vreodată. Am rămas acolo, cu mâinile strânse pe clanță, sperând că se va întoarce. Dar pașii lui s-au pierdut pe scara blocului și nu s-au mai auzit niciodată la noi acasă.

A doua zi dimineață, mama nu s-a ridicat din pat. Ilinca nu a vrut să meargă la școală. Eu am făcut ce am știut mai bine: am încercat să fiu tare pentru toate trei. Am pregătit ceai, am tras draperiile și am încercat să ignor privirile curioase ale vecinilor care șușoteau pe la uși.

— Ana, nu-i spune nimănui ce s-a întâmplat, mi-a șoptit mama într-o zi, cu voce stinsă. Oamenii nu trebuie să știe totul despre noi.

Dar oamenii au aflat. Într-un bloc vechi din București, veștile circulă mai repede decât tramvaiele de pe linia 1. Prietenele mamei au început să vină cu prăjituri și sfaturi inutile. — Lasă-l, dragă! O să vezi că e mai bine fără el! Dar eu vedeam doar cum mama se ofilea pe zi ce trece, cum Ilinca nu mai vorbea cu nimeni și cum eu mă transformam într-un adult înainte de vreme.

La școală, colegii mă priveau altfel. Profesoara de română m-a chemat după ore.

— Ana, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am dat din cap că nu. Ce rost avea? Nimeni nu putea să-mi aducă tatăl înapoi sau să-mi repare familia.

Seara, când liniștea se lăsa peste apartament, îl auzeam pe tata în minte: „Nu mai pot să trăiesc așa.” Ce voia să spună? Ce era atât de greu la noi? Mama gătea mereu mâncărurile lui preferate, Ilinca îi făcea desene, eu îi aduceam mereu cafeaua dimineața. Dar poate că toate astea nu fuseseră suficiente.

Au trecut luni. Mama a început să lucreze mai mult ca să ne poată întreține. Venea acasă târziu și adormea pe canapea cu televizorul pornit. Ilinca s-a închis și mai tare în ea însăși; uneori o găseam plângând în baie, dar nu voia să vorbească despre asta.

Într-o seară de toamnă, am găsit o scrisoare de la tata în cutia poștală. Era scurtă:

„Ana, Ilinca, vă iubesc. Nu am plecat din cauza voastră. Sper să mă puteți ierta într-o zi.”

Am citit-o de zeci de ori. M-am întrebat dacă chiar ne iubea sau dacă era doar o scuză ca să nu simtă vinovăția.

Într-o duminică, mama a făcut o criză de nervi când am spart din greșeală o farfurie.

— Totul se destramă! Totul! a țipat ea și a început să arunce cu ce avea la îndemână prin bucătărie.

Ilinca s-a ascuns iar sub masă. Eu am rămas nemișcată, cu cioburile în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Nu e vina ta, Ana… mi-a spus mama mai târziu, încercând să mă îmbrățișeze. Dar știam că nu era doar despre farfurie. Era despre tot ce pierdusem în noaptea aceea: siguranța, iubirea, copilăria.

Au trecut ani până când am reușit să vorbesc despre acea noapte fără să simt un nod în gât. Tata nu s-a mai întors niciodată. A trimis bani uneori sau mesaje scurte de Crăciun și Paște. Mama s-a resemnat cu absența lui și a început să iasă cu o colegă la cafea duminica dimineața. Ilinca a crescut tăcută și retrasă; abia după liceu a început să-și deschidă sufletul către lume.

Eu? Am rămas cu întrebările mele nespuse: De ce unii oameni aleg să plece? Cum poți ierta când tot ce ai cunoscut s-a prăbușit într-o singură noapte? Și oare vreodată vom putea fi din nou o familie?

Poate că răspunsurile nu vin niciodată pe deplin. Dar știu sigur că acea noapte ne-a schimbat pentru totdeauna.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința secretă ca cineva drag să se întoarcă? Și câți reușim vreodată să ne vindecăm cu adevărat?