O singură propoziție de la soțul meu mi-a distrus lumea: Pe marginea prăpastiei

— Nu te mai iubesc, Ana.
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Era o marți seară, tocmai scosesem plăcinta cu mere din cuptor, iar fetița noastră, Ilinca, desena la masa din sufragerie. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să mă agăț de ceva real, de orice, în timp ce lumea mea se prăbușea în jurul meu.

— Ce-ai spus? am șoptit, cu vocea tremurândă.

Vlad a oftat și a privit pe fereastră, evitându-mi ochii. — Nu mai pot, Ana. Am încercat, dar nu mai simt nimic. M-am săturat să mă prefac.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toate serile în care îl așteptam să vină acasă, toate diminețile în care îi pregăteam cafeaua, toate planurile noastre… S-au evaporat într-o clipă. Am vrut să țip, să-l zgudui, să-l fac să-și retragă vorbele. Dar am rămas mută.

Ilinca a venit alergând: — Mami, pot să mă uit la desene?

Am zâmbit forțat și i-am mângâiat părul. — Sigur, iubita mea.

Vlad a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Ușa s-a închis încet după el. Am rămas singură cu mirosul dulce al plăcintei și cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare, am trăit ca într-un vis urât. Vlad dormea pe canapea și evita orice discuție. Mama mea, Mariana, a venit într-o zi pe neașteptate și m-a găsit plângând în baie.

— Ce-ai pățit, Ana? Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit: — Vlad nu mă mai iubește! Vrea să plece!

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe gresia rece.

— Ți-am spus eu că nu e bărbat de casă! Mereu cu capul în nori, mereu nemulțumit! Dar tu n-ai vrut să mă asculți…

— Mamă, nu acum! Nu am nevoie de reproșuri…

— Dar ce vrei să faci? Să-l lași să-ți distrugă viața? Să rămâi singură cu copilul?

Am simțit cum furia și disperarea se amestecau în mine. Nu voiam să aud nimic din ce spunea mama. Voiam doar ca Vlad să intre pe ușă și să spună că a fost o greșeală.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad și-a făcut bagajele într-o duminică dimineață. Ilinca dormea încă. L-am privit cum își împachetează hainele, fiecare mișcare a lui era o rană nouă.

— Vlad, te rog… Gândește-te la Ilinca! La noi!

A ezitat o clipă, apoi a spus rece:

— Ana, nu pot trăi o minciună. Îmi pare rău.

A plecat fără să privească înapoi. Am rămas singură cu Ilinca și cu toate întrebările care mă sfâșiau: Ce am greșit? De ce nu am fost suficientă?

Zilele s-au transformat în săptămâni. Mama venea zilnic și încerca să mă convingă să merg la biserică sau la psiholog. Tata nu spunea nimic, doar mă îmbrățișa când mă vedea plângând.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau că divorțul e contagios. Singura care a rămas aproape a fost Raluca, colega mea de la școală.

— Ana, trebuie să ieși din casă! Hai la film! Hai la cafea!

Dar eu nu voiam decât să stau sub plapumă și să nu mai simt nimic.

Ilinca mă întreba în fiecare seară:

— Mami, tati mai vine acasă?

Îi spuneam că tati are mult de lucru și că o iubește foarte mult. Dar ochii ei mari și triști mă făceau să mă simt vinovată pentru tot ce se întâmpla.

Într-o zi, la școală, directoarea m-a chemat la ea în birou.

— Ana, știu că treci printr-o perioadă grea… Dar copiii au nevoie de tine prezentă aici. Dacă ai nevoie de concediu medical sau de ajutor, spune-mi.

Am izbucnit în plâns chiar acolo, rușinată că nu pot ține totul sub control nici măcar la serviciu.

Într-o seară târzie, după ce Ilinca adormise, am găsit curajul să-l sun pe Vlad.

— Vlad… De ce? Chiar nu mai există nicio șansă?

A tăcut mult timp la telefon.

— Ana… Sunt cu altcineva. De câteva luni. Îmi pare rău.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Nu doar că nu mă mai iubea — dar nici nu fusese sincer cu mine. Toate serile când întârzia la serviciu… Toate minciunile mici… Am început să văd totul clar.

Am urlat în pernă toată noaptea aceea. A doua zi dimineață m-am privit în oglindă: ochii umflați, părul ciufulit, chipul unei femei care nu se mai recunoaște.

Mama a venit din nou:

— Ana, trebuie să mergi mai departe! Pentru Ilinca! Pentru tine!

Dar cum? Cum să mergi mai departe când tot ce ai construit s-a prăbușit?

Au trecut luni până am reușit să ies din casă fără teamă că lumea mă judecă. Am început terapia. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt: furie, durere, dorința de răzbunare și apoi golul imens care rămâne după toate acestea.

Ilinca a crescut repede în acele luni. A devenit mai tăcută, mai serioasă. Într-o zi mi-a spus:

— Mami, eu știu că tati nu mai vine acasă. Dar te am pe tine.

Atunci am plâns altfel — nu de durere, ci de recunoștință pentru copilul meu puternic.

Vlad a încercat să revină în viața Ilincăi după câteva luni. A venit cu jucării scumpe și promisiuni goale. Ilinca l-a privit cu ochii ei mari:

— Tati, dacă ne iubeai pe amândouă, nu plecai…

Vlad a plecat rușinat. Eu am simțit pentru prima dată că rana începe să se cicatrizeze.

Acum sunt aici — încă uneori speriată, încă uneori furioasă sau tristă — dar mai puternică decât am crezut vreodată că pot fi. Am început să-mi recapăt viața pas cu pas: o cafea cu Raluca, o carte bună citită seara după ce adoarme Ilinca, un zâmbet sincer dimineața în oglindă.

M-am întrebat de multe ori: Oare chiar meritam asta? Oare rana trădării se vindecă vreodată complet? Sau purtăm cicatricile toată viața? Poate voi afla răspunsul într-o zi… Dar până atunci vreau doar să știu: voi cum ați trecut peste trădare?