Între datoria față de familie și dreptul la fericire: povestea mea

— Nu pot să cred că spui asta, Radu! Am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era deja trecut de miezul nopții, copiii dormeau în camerele lor, iar în bucătărie plutea un aer greu, apăsător. Radu stătea în fața mea, cu privirea fixată în podea, evitând să mă privească în ochi.

— Nu am de ales, Irina. E mama mea. Nu pot s-o las singură acum, când are nevoie de mine mai mult ca oricând. Tu ai face altfel dacă ar fi vorba de mama ta?

M-am simțit prinsă între ciocan și nicovală. Mama lui Radu fusese mereu o prezență rece în viața noastră, critică și distantă. De când fusese diagnosticată cu boala aceea nemiloasă, totul se schimbase. Radu era tot mai absent, mereu pe drumuri între serviciu și apartamentul ei vechi din cartierul Titan. Eu rămâneam acasă cu copiii, încercând să țin totul sub control: teme, mese calde, certuri mărunte și griji care nu se mai terminau.

— Dar nu putem să ne sacrificăm liniștea copiilor! Am spus-o aproape strigând. Știi cum e mama ta… Nu va accepta niciodată regulile noastre, nu va înceta să mă critice, să ne judece. Și copiii… au nevoie de stabilitate!

Radu a oftat adânc. — Irina, nu e vorba despre ce vreau eu sau tu. E despre ce trebuie făcut. Mama nu mai poate sta singură. Nici nu-ți imaginezi cât suferă.

Mi-am mușcat buza de jos, simțind cum furia și neputința mă sufocă. În mintea mea se derulau scene din trecut: Crăciunuri stricate de observațiile ei răutăcioase, zile de naștere în care făcea glume pe seama mea sau a copiilor. Îmi aminteam cum îi spunea fiicei mele că e prea timidă și băiatului că nu e destul de bărbătesc. Toate astea mă făceau să tremur la gândul că va fi mereu acolo, în casa noastră.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? am întrebat încet.

Radu s-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară. — Irina, te rog… Nu vreau să aleg între tine și mama. Dar nu pot s-o abandonez.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am mers la baie și am plâns în liniște, ca să nu-i trezesc pe copii. M-am privit în oglindă: ochii umflați, obrajii roșii de la lacrimi. M-am întrebat dacă sunt o persoană rea pentru că nu vreau s-o primesc pe soacra mea bolnavă sub același acoperiș.

A doua zi dimineață, copiii au simțit tensiunea din casă. Ana m-a întrebat dacă tata e supărat pe mine. I-am spus că nu, dar adevărul era că între mine și Radu crescuse un zid invizibil.

În următoarele zile, Radu a început să aducă lucrurile mamei lui la noi acasă. Fiecare cutie era ca o lovitură în stomac. Camera de oaspeți s-a transformat rapid într-un mic spital improvizat: pat special, medicamente peste tot, miros de alcool sanitar și creme.

Soacra mea a venit într-o după-amiază ploioasă. A intrat fără să salute prea cald și a început imediat să dea indicații: „Asta nu stă bine aici”, „Copiii fac prea mult zgomot”, „Irina, ai uitat să aerisești camera”. M-am străduit să fiu calmă, dar fiecare zi era o luptă cu nervii mei.

Radu era tot mai obosit și absent. Își petrecea serile lângă mama lui, iar eu rămâneam singură cu grijile mele. Copiii au început să devină anxioși; Ana a făcut din nou pipi în pat după luni întregi fără incidente. Vlad a devenit retras și tăcut.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am încercat din nou să vorbesc cu Radu:

— Nu mai pot… Nu mai pot trăi așa! Copiii suferă, eu mă simt invizibilă…

Radu a ridicat tonul pentru prima dată:

— Irina! Dacă nu poți accepta situația asta, poate ar trebui să te gândești ce fel de om ești!

M-am blocat. M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am ieșit din casă și am mers pe jos prin ploaie până la parcul din apropiere. Am stat pe o bancă udă și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la divorț. Dar gândul la copii mă paraliza. Cum să-i smulg din casa lor? Cum să le explic că mama și tata nu se mai înțeleg?

Am început să merg la psiholog pe ascuns. Am vorbit despre vinovăție, despre frică și despre nevoia de a fi văzută și respectată. Psihologul m-a întrebat dacă nu cumva mi-am pierdut propria identitate încercând mereu să-i mulțumesc pe ceilalți.

Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Mami, de ce ești mereu tristă?

Atunci am realizat cât de mult îi afectează pe copii tot ce se întâmplă.

Într-o seară am avut curajul să-i spun lui Radu:

— Eu nu mai pot trăi așa. Dacă tu alegi să-ți dedici viața doar mamei tale, eu trebuie să mă gândesc la mine și la copii.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate că ai dreptate… Dar nu pot s-o las singură.

Am decis să plec împreună cu copiii la părinții mei pentru o vreme. Au urmat luni grele: procese, discuții interminabile cu avocați și psihologi. Radu m-a acuzat că sunt egoistă și lipsită de inimă.

Acum stau singură într-un apartament mic cu Ana și Vlad. Încerc să reconstruiesc totul de la zero. Încerc să nu mă mai simt vinovată pentru că am ales liniștea noastră în locul sacrificiului fără sfârșit.

Dar uneori mă întreb: oare chiar am fost egoistă? Sau pur și simplu am avut curajul să spun „ajunge”? Ce aș fi făcut voi în locul meu?