Soțul meu mi-a trimis o factură pentru viața noastră împreună: Poveste despre iubire, bani și trădare într-o familie românească

— Adina, ai văzut mailul? vocea lui Lucian răsuna din sufragerie, tăioasă, ca o lamă rece. Era trecut de ora nouă seara, copiii dormeau deja, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am șters pe mâini și am deschis laptopul cu inima strânsă. Nu era prima dată când Lucian îmi vorbea așa, dar de data asta simțeam că e ceva diferit.

Am deschis mailul. Subiect: „Decont cheltuieli comune 2012-2024”. Am simțit cum mi se taie respirația. În atașament era un Excel cu zeci de rânduri: chirie, rate la bancă, facturi la utilități, concedii, haine pentru copii, chiar și banii dați pe cadouri de Crăciun. În dreptul fiecărei sume era trecut procentul „contribuției” mele. La final, un total: 48.320 lei. Sub total, un mesaj sec: „Te rog să achiți suma în contul meu până la 1 iunie.”

Am izbucnit în plâns. Nu-mi venea să cred. După doisprezece ani de căsnicie, doi copii și atâtea nopți nedormite împreună, omul cu care am împărțit totul îmi cerea bani ca unui străin. Am intrat în dormitor și l-am găsit pe Lucian stând pe marginea patului, cu telefonul în mână.

— Ce-i asta, Lucian? am întrebat printre lacrimi.

— E ceea ce trebuie, Adina. Nu mai pot să duc totul singur. Ai stat acasă cu copiii ani de zile, ai lucrat part-time, iar eu am tras ca un câine să plătesc totul. Acum vreau să fie corect.

— Corect? Dar nu am fost o familie? Nu am decis împreună să stau acasă când s-a născut Ilinca? Nu ai spus tu că vrei să aibă mama lângă ea?

— Da, dar nu mai merge așa. M-am săturat să simt că trag singur la jug. Vreau să-mi recuperez partea.

M-am prăbușit pe podea. Nu mai știam cine suntem. Parcă tot ce trăisem până atunci fusese o minciună. M-am gândit la mama mea, la cum mă avertizase înainte de nuntă: „Adina, să nu depinzi niciodată de un bărbat!” Dar eu nu ascultasem. Crezusem în iubire, în parteneriat.

A doua zi dimineață, Lucian a plecat la serviciu fără să mă salute. Am rămas singură cu copiii și cu gândurile mele. Ilinca a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi?

— Nu plâng, iubita mea. Doar mă doare capul.

Dar adevărul era că mă durea sufletul. Am început să caut printre acte, să văd dacă pot dovedi că am contribuit și eu la cheltuieli. Găseam bonuri de la supermarket, chitanțe de la grădiniță, transferuri bancare mici — nimic care să conteze în fața unui avocat.

Seara următoare am încercat să vorbesc cu Lucian.

— Vrei să divorțăm? l-am întrebat direct.

— Poate că da. Poate că nu. Dar vreau să-mi recuperez banii.

— Și copiii? Ce facem cu ei?

— Vom vedea. Poate rămân cu tine, poate cu mine. O să decidem ca oamenii civilizați.

M-am simțit ca o marfă scoasă la licitație. Am sunat-o pe sora mea, Roxana.

— Roxi, nu mai pot! Lucian mi-a trimis o factură pentru toți anii noștri împreună!

— E nebun! Adina, vino la mine câteva zile! Nu sta acolo cu el!

Dar nu puteam pleca. Copiii aveau școală, eu aveam un job part-time la afterschool-ul din cartier și nu voiam să-i smulg din mediul lor.

În zilele care au urmat, Lucian a devenit tot mai rece. Vorbea doar despre bani și împărțirea lucrurilor din casă. Copiii au început să simtă tensiunea; Ilinca s-a închis în ea, iar Vlad a început să facă pipi noaptea.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe amândoi, am găsit curajul să-i spun lui Lucian ce simt:

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu banii ne-au ținut împreună atâția ani. Ci dragostea. Și grija pentru copii. Dar tu ai transformat totul într-un contract.

— Dragostea nu plătește facturile! a răspuns el sec.

— Dar nici facturile nu țin loc de suflet!

Am început să caut ajutor: psiholog pentru copii, avocat pentru mine. Am descoperit că nu eram singura femeie care trecea prin așa ceva. Pe un grup de Facebook al mamelor din București am citit zeci de povești asemănătoare: femei părăsite după ani de sacrificii comune, care se trezeau peste noapte datoare soților lor.

Mama m-a sunat într-o zi:

— Adina, nu te lăsa! Fii demnă! Nu ești vinovată că ai crescut copiii! Să nu uiți cine ești!

Am început să mă ridic încet-încet. Am vorbit cu șefa mea și am primit mai multe ore la afterschool. Am vândut bijuteriile primite la nuntă ca să pot plăti un avocat bun. Am început să dorm mai bine noaptea — nu pentru că problemele dispăruseră, ci pentru că simțeam că lupt pentru mine și pentru copiii mei.

Procesul de divorț a fost lung și dureros. Lucian a venit cu hârtii peste hârtii; avocatul lui cerea „recuperarea prejudiciului”. Avocata mea a arătat că am contribuit prin muncă în gospodărie și creșterea copiilor — lucru recunoscut de lege abia recent în România.

Într-o zi ploioasă de martie am ieșit din tribunal cu hotărârea în mână: nu trebuia să-i plătesc nimic lui Lucian. Copiii rămâneau cu mine. Am plâns pe stradă ca un copil mic — de ușurare și de tristețe pentru tot ce pierdusem.

Acum sunt singură cu Ilinca și Vlad într-un apartament mic din Drumul Taberei. Viața e grea — salariul abia ne ajunge, dar suntem liniștiți. Copiii zâmbesc din nou.

Uneori mă întreb: cum ajung doi oameni care s-au iubit atât de mult să-și trimită facturi unul altuia? Unde se rupe firul dintre suflet și bani? Poate voi aveți răspunsuri…