Cinci ani în umbra tăcerii: Povestea unei mame din Suceava care nu a încetat să-și caute fiica

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă sufoc în casa asta! — vocea Irinei răsuna și acum în mintea mea, la fel de vie ca în acea seară de aprilie. Avea ochii umezi și obrajii roșii de furie. Eu stăteam în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse pe șorț, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu le-am găsit. Am tăcut. Am lăsat-o să plece.

A doua zi dimineață, când am intrat în camera ei, patul era gol, hainele preferate dispăruseră și pe noptieră era un bilet: „Nu mă căutați. Am nevoie să respir.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Irina avea doar 19 ani. Era tot ce aveam mai scump. Știam că are un iubit nou, pe Vlad, un băiat dintr-un sat vecin, cu ochi negri și un zâmbet care nu-mi inspira deloc încredere. Dar Irina era încăpățânată și visătoare — mereu a crezut că poate schimba lumea.

Am sunat-o de zeci de ori. Telefonul suna în gol. Am sunat-o pe prietena ei cea mai bună, Roxana. „Nu știu nimic, tanti Mariana. Mi-a spus doar că vrea să plece departe cu Vlad.”

Au trecut două zile până când am mers la poliție. M-au privit cu răceală, ca pe o femeie disperată care face scandal degeaba. „Domnișoara e majoră, doamnă. Probabil s-a supărat și o să revină.” Dar eu știam că nu e așa. Irina nu ar fi plecat fără să-mi spună unde merge.

Soțul meu, Gheorghe, s-a închis în el. „Ai văzut ce ai făcut? Ai împins-o prea tare!” mi-a aruncat într-o seară, cu voce joasă. M-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. În sat au început bârfele: „A fugit cu vreun băiat”, „Cine știe ce-a făcut fata Marianei”, „Poate nici nu vrea să se întoarcă”. Mă uitam pe fereastră la fiecare mașină care trecea pe uliță, sperând că e ea.

Au trecut luni. Poliția a venit o singură dată să întrebe dacă am primit vești. Nimic mai mult. Am început să caut singură: am mers la casa lui Vlad, dar părinții lui mi-au trântit poarta în nas. „Nu știm nimic! Lăsați-ne în pace!”

Într-o noapte, am visat-o pe Irina. Era pe malul râului Suceava, plângea și mă striga. M-am trezit transpirată și am alergat până la apă, cu lanterna în mână, ca o nebună. N-am găsit nimic decât liniștea apăsătoare a nopții.

Prietenii s-au îndepărtat de noi. Unii ne evitau privirea la magazin sau la biserică. Alții șopteau când treceam pe lângă ei: „Săraca Mariana…”. Dar nimeni nu m-a ajutat cu adevărat.

În al doilea an de la dispariție, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Irina e bine. Nu o mai căutați.” Am dus mesajul la poliție. Au ridicat din umeri: „Probabil o glumă proastă.” Dar pentru mine era o fărâmă de speranță.

Am început să merg la televiziuni locale, să povestesc despre Irina, să cer ajutorul oamenilor. Unii m-au compătimit, alții m-au judecat: „De ce n-ai ținut fata acasă?”, „Ce mamă ești dacă nu știi unde-i copilul?”

Într-o zi, la poartă a apărut Roxana. Avea ochii roșii și tremura din tot trupul.
— Tanti Mariana… trebuie să vă spun ceva…
— Ce s-a întâmplat? Ai vești?
— Nu… dar… Vlad nu era cine credeam noi… Am aflat că avea probleme cu niște oameni răi din oraș… Datoriile lui… poate Irina… poate a pățit ceva rău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat din nou la poliție cu aceste informații. Au notat totul într-un carnețel prăfuit și au spus că vor investiga.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am trăit fiecare zi între speranță și disperare. Gheorghe s-a îmbolnăvit de inimă și nu mai vorbește aproape deloc despre Irina. Eu încă îi păstrez camera neatinsă — hainele ei, parfumul preferat, jurnalul ascuns sub pernă.

În fiecare an, pe 15 aprilie, aprind o lumânare la poartă și mă rog să primesc un semn. Seara stau pe bancă și privesc ulița pustie.

Oamenii au uitat deja povestea noastră. Doar eu mai trăiesc cu rana asta deschisă.

Uneori mă întreb: dacă aș fi vorbit altfel cu ea în acea seară? Dacă aș fi avut curajul să mă lupt mai tare cu poliția? Dacă n-aș fi lăsat-o să plece?

Dar nu pot da timpul înapoi.

Acum trăiesc doar cu speranța că într-o zi adevărul va ieși la iveală — fie el oricât de dureros.

Mă întreb adesea: câte mame mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Câte voci rămân neauzite? Poate că povestea mea va da curaj altora să nu renunțe niciodată.