Umbra vinei: Povestea unei mame care și-a găsit curajul să spună „Ajunge!”

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea ca o tobă spartă. Irina stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu ochii aceia reci, de parcă eu eram dușmanul. Radu, fiul meu, încerca să spună ceva, dar cuvintele îi rămâneau blocate în gât.

— Mamă, doar până găsim ceva… Nu ne lăsa așa, te rog!

Îl priveam și nu-l mai recunoșteam. Unde era băiatul acela blând, care venea la mine cu ochii mari și plini de speranță? Acum era un bărbat obosit, cu umerii căzuți, prins între mine și soția lui. Și eu? Eu eram doar o umbră a femeii care fusesem odată.

Totul a început acum doi ani, când Radu și Irina au venit la ușa mea cu două valize și un copil mic de mână. „Mamă, doar pentru câteva luni, până ne punem pe picioare”, mi-a spus Radu. Am simțit atunci o strângere de inimă, dar am dat din cap și le-am făcut loc în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. Nu voiam să fiu mama aceea rece, care își respinge copilul. Poate pentru că niciodată nu am fost destul de bună pentru el. Poate pentru că mereu am simțit că am greșit undeva.

Primele săptămâni au fost suportabile. Îmi plăcea să-l aud pe Vlad, nepotul meu, râzând prin casă. Dar încet-încet, spațiul s-a micșorat. Irina a început să comenteze despre cum gătesc, despre cum țin casa. „La noi acasă nu se face așa”, spunea ea mereu. Radu tăcea. Eu strângeam din dinți și mă prefăceam că nu mă doare.

Apoi au început certurile. Întâi șoapte pe hol, apoi vorbe grele la masă. „Nu ești niciodată mulțumită!”, mi-a aruncat Irina într-o seară. Radu a încercat să o calmeze, dar eu simțeam cum mă sufoc. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă, ca atunci când eram tânără și soțul meu mă lăsa singură cu toate grijile.

Lunile au trecut. Vlad a crescut, iar eu am început să mă simt ca o străină în propria casă. Nu mai aveam loc nici pentru gândurile mele. Micul dejun era o luptă pentru spațiu la masă, baia era mereu ocupată, iar liniștea de după-amiază dispăruse complet. Într-o zi am găsit-o pe Irina răscolind prin dulapurile mele.

— Caut niște prosoape curate. Ale tale nu sunt bune pentru copil.

Am simțit cum mă înroșesc la față. Nu era vorba despre prosoape. Era vorba despre faptul că nu mai aveam control asupra vieții mele.

Am început să mă trezesc noaptea cu inima strânsă. Mă gândeam la mama mea, la cât de severă fusese cu mine. Mereu mi-a spus că trebuie să-mi ajut copilul orice ar fi. Dar oare cât poți să te sacrifici fără să te pierzi pe tine?

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, i-am auzit pe Radu și Irina certându-se în bucătărie.

— Nu mai suport! Mama ta se bagă peste tot!
— Ce vrei să fac? E casa ei!
— Atunci să plecăm!

Am stat lipită de ușă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu voiam să-i pierd, dar nici nu mai puteam trăi așa.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Radu.

— Mamă, știu că nu e ușor… Dar nu avem unde merge.
— Radu, trebuie să găsiți o soluție. Nu mai pot trăi așa.

M-a privit lung, ca și cum l-aș fi trădat. Am simțit din nou acea vinovăție care mă urmărea de ani de zile: că nu am fost destul de bună mamă, că nu l-am protejat destul când era mic, că nu am știut să-i ofer mai mult.

Au trecut încă două luni până când am avut curajul să spun ce simt cu adevărat. Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce Irina a ridicat din nou tonul la mine pentru că nu am spălat corect hainele copilului, am izbucnit.

— Ajunge! Nu mai pot! Vreau casa mea înapoi! Vreau liniștea mea!

Radu a rămas mut. Irina a început să plângă și să mă acuze că îi dau afară pe drumuri. Dar eu știam că dacă nu fac asta acum, voi muri încet în fiecare zi.

Au plecat după două zile. Vlad m-a îmbrățișat înainte să iasă pe ușă și mi-a șoptit: „Te iubesc, bunico”. Am plâns ore întregi după aceea.

Seara aceea a fost prima în care am dormit liniștită după mult timp. Dar liniștea avea gust amar. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea sau doar o femeie care a obosit să fie mereu ultima pe lista ei.

Acum stau singură în apartament și mă gândesc la toate compromisurile făcute din vinovăție. La cât de mult ne sacrificăm pentru copii și cât de greu e să punem limite fără să ne simțim monștri.

Oare câte mame trăiesc cu această vinovăție? Oare când e momentul potrivit să spui „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?