Șapte zile care mi-au schimbat viața: Lupta unei mame pentru fiul ei

— Nu-mi place aici, mami! Vreau acasă! Glasul lui Radu, fiul meu de șase ani, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era a treia zi de când îl lăsasem la mama mea, în apartamentul vechi din cartierul Titan, iar eu eram la Sinaia cu Vlad, încercând să ne regăsim ca soț și soție după luni de certuri și oboseală.

— Radu, iubire, ești cu bunica. O să fie bine. Mami vine curând, i-am spus încercând să-mi ascund îngrijorarea. Dar vocea lui tremura și simțeam că ceva nu e în regulă.

— Bunica țipă la mine… și… și nu mă lasă să mă joc cu jucăriile mele! Aseară a aruncat ursulețul meu pe geam…

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama mea, Elena, fusese mereu severă, dar niciodată nu am crezut că ar putea fi crudă cu nepotul ei. Am închis telefonul cu promisiunea că voi suna din nou mai târziu, dar toată noaptea am avut coșmaruri cu Radu plângând singur într-o cameră rece.

A doua zi dimineață am decis să mă întorc acasă. Vlad s-a supărat: — Nu poți să lași totul baltă pentru fiecare plâns al copilului! Trebuie să ai încredere în mama ta! Dar eu știam că nu pot ignora semnalul de alarmă din sufletul meu.

Când am ajuns la apartamentul mamei, am găsit-o pe Elena stând pe canapea, cu țigara între degete și privirea pierdută. Radu era în camera lui, cu ochii umflați de plâns. Am intrat direct la el și l-am luat în brațe.

— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Bunica a spus că sunt un copil rău… că semăn cu tata și că nu merit să fiu iubit…

M-am întors spre mama: — Cum poți să-i spui așa ceva unui copil?
Ea a ridicat din umeri: — Ești prea sensibilă, Ana. Copiii trebuie să știe de mici cum e viața. Tu ai crescut prea moale și uite unde ai ajuns: mereu nemulțumită.

Am simțit cum furia îmi urcă în gât. Toată copilăria mea fusese un șir de critici și comparații dureroase. Acum vedeam că nimic nu se schimbase.

— Nu vreau să mai stau aici! Vreau la tati! — a izbucnit Radu.
— Plecăm acum, i-am spus hotărâtă.

Mama a început să țipe: — Nu ai dreptul să mă judeci! Eu te-am crescut singură! Dacă nu era sacrificiul meu, n-ai fi avut nimic!

— Poate că da, dar nu vreau ca Radu să crească la fel ca mine. Să-i fie frică de fiecare greșeală și să creadă că nu merită iubire!

Am plecat cu Radu de mână, simțind privirea mamei arzându-mi spatele. În taxi, băiatul meu a adormit cu capul pe genunchii mei, dar eu nu puteam să-mi opresc gândurile. Cum am putut să nu văd până acum cât rău mi-a făcut mama? Și cum am putut să-l las pe Radu singur cu ea?

Acasă, Vlad m-a întâmpinat cu reproșuri: — Exagerezi! Mama ta e bătrână, poate nu se descurcă cu un copil mic. Trebuie să fii recunoscătoare pentru ajutor!

— Nu pot fi recunoscătoare pentru abuz! Nu vezi cât e de speriat Radu?
Vlad a oftat: — Poate ar trebui să-l ducem la un psiholog dacă tot insiști că e traumatizat…

Am simțit că sunt singură împotriva tuturor. Seara, când l-am pus pe Radu la culcare, mi-a spus încet: — Mami, tu mă iubești chiar dacă sunt rău?

L-am strâns tare în brațe: — Tu nu ești rău niciodată. Ești cel mai bun lucru din viața mea.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama. Am vrut să-i explic cât rău poate face un cuvânt aruncat la nervi unui copil. Dar ea a refuzat orice discuție: — Dacă nu-ți convine cum sunt, nu mai veni la mine!

Am început să mă întreb dacă nu cumva exagerez eu. Poate că Vlad are dreptate și sunt prea protectoare. Dar apoi îl vedeam pe Radu tresărind la fiecare zgomot mai puternic sau evitând să vorbească despre bunica lui.

Într-o seară, după ce l-am adormit pe Radu, am găsit un caiet vechi în care scrisesem când eram adolescentă. Pagini întregi pline de frică și dorința de a fi acceptată de mama mea. Am realizat că rana aceea veche nu s-a vindecat niciodată și că acum riscam să o transmit mai departe copilului meu.

Am decis atunci că trebuie să rup cercul. Am început să merg la terapie și am vorbit deschis cu Vlad despre ce simt. La început a fost greu; el nu înțelegea de ce insist atât de mult pe trecut. Dar încet-încet a început să vadă schimbarea la Radu: copilul meu redevenea vesel, dormea liniștit și își recăpătase pofta de joacă.

Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Familia s-a împărțit: sora mea, Ioana, mi-a spus că sunt egoistă și că exagerez totul; tata vitreg nici măcar nu m-a sunat. Am rămas doar eu, Vlad și Radu împotriva lumii.

Dar pentru prima dată în viață am simțit că fac ceea ce trebuie. Am ales să-mi apăr copilul chiar dacă asta a însemnat să pierd legătura cu propria mea mamă.

Acum mă uit la Radu cum desenează liniștit la masa din bucătărie și mă întreb: oare câți copii cresc încă în case unde dragostea e condiționată de perfecțiune? Câți părinți își dau seama cât rău pot face vorbele aruncate la nervi? Și câți dintre noi avem curajul să rupem cercul suferinței?

Poate că nu există familie perfectă, dar cred că fiecare copil merită măcar un adult care să-l iubească necondiționat. Voi ce ați fi făcut în locul meu?