Când Promisiunea se Frânge: Nașterea lui Vlad și Tăcerea Bunicilor

— Nu pot să cred că nu răspunzi nici acum, mamă! am șoptit printre dinți, cu telefonul strâns în palmă, în timp ce Vlad plângea de foame în pătuțul improvizat din sufragerie. Era a treia zi după ce m-am întors de la maternitate și deja simțeam că mă prăbușesc. Mă uitam la ceas: 2:47 dimineața. Încă o noapte albă, încă o noapte în care promisiunile făcute cu atâta ușurință înainte de naștere se spulberau una câte una.

— Ioana, să nu-ți faci griji, noi suntem aici pentru tine! îmi spusese mama, cu o mână pe umărul meu și cu ochii umezi de emoție, când încă eram însărcinată. Tata dădea din cap aprobator, deși știam că nu-i place să-și arate sentimentele. „O să vezi, o să fie bine. O să te ajutăm cu tot ce ai nevoie.”

Dar acum, când Vlad plângea și eu simțeam că mă sufoc de oboseală și frică, nu era nimeni. Soțul meu, Radu, lucra în ture de noapte la fabrica din marginea orașului și nu putea lipsi. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii sau plecate la muncă în străinătate. Iar părinții mei… părinții mei nu răspundeau nici la telefon, nici la mesaje.

Într-o după-amiază, la două săptămâni după ce am născut, am decis să merg la ei acasă. Am împachetat repede câteva scutece și un biberon și am pornit pe jos, cu Vlad în cărucior. Pe drum, mi-am repetat în gând: „O să le spun tot. O să le spun cât de greu îmi este.”

Când am ajuns, mama deschidea poarta grădinii cu o privire surprinsă.

— Ioana? Ce cauți aici? Nu ne-ai sunat…

— Am sunat de zeci de ori! am izbucnit eu. Am nevoie de voi! Nu mai pot singură!

Mama s-a uitat stânjenită la tata, care stătea în spatele ei cu brațele încrucișate.

— Ioana, știi că avem și noi problemele noastre… Tata are tensiunea mare, eu mă simt obosită… Nu mai suntem tineri ca altădată.

— Dar mi-ați promis! Am nevoie doar să stați o oră cu Vlad ca să pot dormi puțin! Vă rog!

Tata a oftat adânc:

— Fata tatii, fiecare generație trebuie să-și ducă crucea. Noi am crescut doi copii fără ajutor. Acum e rândul tău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să țip, dar m-am abținut. Am luat căruciorul și am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile mi se scurgeau pe obraji și mă întrebam unde greșisem.

În zilele următoare, am încercat să mă descurc singură. Vlad plângea mult, iar eu eram tot mai epuizată. Într-o noapte, când simțeam că nu mai pot și mă gândeam serios să-l las pe Vlad în pătuț și să ies pe balcon doar ca să respir aer rece, am primit un mesaj de la mama: „Sper că ești bine. Să nu uiți că fiecare mamă trebuie să fie puternică.”

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să fiu ajutată.

Într-o zi, Radu a venit acasă mai devreme și m-a găsit stând pe podea lângă pătuțul lui Vlad, cu ochii roșii de plâns.

— Ioana, ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot… Nu mă ajută nimeni… Nici măcar ai mei…

Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— O să trecem peste asta împreună. Poate că părinții tăi nu știu cum să te ajute sau poate le e frică să nu greșească. Dar noi doi suntem o familie acum.

Vorbele lui m-au liniștit pentru o clipă, dar rana rămânea acolo. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva am cerut prea mult sau dacă părinții mei chiar nu mai pot oferi ceea ce altădată era firesc într-o familie românească.

La botezul lui Vlad au venit totuși. Au stat într-un colț al bisericii și au zâmbit timid când preotul i-a întrebat dacă sunt fericiți pentru nepotul lor. Mama a adus un plic cu bani și a spus încet:

— Să-i fie de folos lui Vlad…

Atunci am realizat că pentru ei sprijinul se reducea la gesturi materiale, nu la prezență sau afecțiune. Poate că așa fuseseră crescuți și ei; poate că lumea se schimbase prea repede pentru sufletul lor obosit.

Acum Vlad are șase luni și deja râde când mă vede dimineața. Încerc să fiu puternică pentru el și pentru mine. Dar uneori mă uit la el și mă întreb: oare va veni o zi când va simți și el lipsa bunicilor? Oare familiile noastre chiar s-au schimbat atât de mult sau doar noi am uitat cum e să cerem ajutor fără rușine?

Poate că nu sunt singura care simte asta. Poate că și alții au trecut prin același gol dureros între generații. Voi ce credeți? E vina noastră sau pur și simplu lumea nu mai știe cum să fie familie?