„Lasă-l pe fostul tău să-ți crească copiii!”: Povestea unei familii amestecate din România

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să mă prefac că totul e la fel pentru toți copiii din casa asta! Lasă-l pe Mihai să-ți crească copiii, nu e treaba mea!

Cuvintele lui Rareș au căzut ca o secure între noi, într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și copiii dormeau deja. Am rămas cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, simțind cum mi se taie respirația. Într-o clipă, tot ce construisem împreună părea să se năruiască. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip regretul, dar nu era decât oboseală și frustrare.

— Cum poți să spui asta? Sunt copiii mei, dar și tu ai promis că îi vei iubi ca pe ai tăi! am șoptit, cu vocea tremurândă.

Rareș a oftat adânc și s-a așezat la masă, cu capul în mâini.

— Irina, nu înțelegi… E greu. E greu să simt că oricât aș face, nu sunt niciodată destul pentru ei. Și apoi… ai noștri, Ana și Vlad, au nevoie de mine. Parcă nu mai am energie pentru toți.

Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine. Am vrut să țip, să-i spun cât de nedrept este, dar m-am gândit la Maria și Darius, copiii mei din prima căsnicie. Cum ar fi să afle că omul pe care îl numesc „tata” nu îi vrea cu adevărat?

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, unde tata a plecat când aveam șapte ani și mama s-a chinuit singură cu două joburi. Mi-am promis atunci că eu nu voi lăsa niciodată un copil să simtă că nu aparține. Tocmai de aceea, când l-am cunoscut pe Rareș la 32 de ani, divorțată și cu doi copii mici, am crezut că am găsit omul care va rupe cercul acesta al respingerii.

La început a fost frumos. Rareș era atent cu Maria și Darius, îi ducea la fotbal și la balet, le citea povești seara. Când s-a născut Ana, apoi Vlad, am simțit că suntem o familie adevărată. Dar încet-încet, am început să văd diferențele: cadouri mai scumpe pentru ai noștri la Crăciun, răbdare mai multă când făceau prostii, iar pentru Maria și Darius… mereu un „mai târziu”, „nu acum”, „vezi cu mama ta”.

Am încercat să ignor semnele. Să cred că exagerez. Dar copiii simt totul. Într-o zi, Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce tata Rareș nu vine niciodată la serbarea mea? La Ana merge mereu…

Nu am știut ce să-i răspund. Am dat vina pe serviciu, pe oboseală. Dar adevărul era altul.

În seara aceea de noiembrie, după ce Rareș a spus ce avea pe suflet, am dormit separat. Am plâns în pernă până dimineața. M-am gândit la divorț. La cum ar fi să-i cresc singură pe toți patru. La cum ar reacționa mama mea – „Ți-am spus eu că bărbații nu-și asumă niciodată copiii altora!”

A doua zi dimineață, Rareș a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii.

— Irina… Îmi pare rău pentru ce am spus aseară. Nu vreau să te rănesc. Dar simt că mă sufoc între atâtea responsabilități. Poate ar trebui să vorbim cu Mihai… Poate ar putea el să fie mai prezent pentru Maria și Darius.

Mihai era fostul meu soț. Un om bun la suflet, dar mereu ocupat cu afacerile lui prin Germania. Copiii îl vedeau de două ori pe an.

— Și dacă Mihai nu poate? Ce facem? Îi lăsăm pe copii fără tată?

Rareș a tăcut. Am știut atunci că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama și i-am cerut ajutorul.

— Mamă, ce-ai face tu în locul meu?

— Aș sta de vorbă cu toți copiii și cu Rareș. Sincer. Să vadă fiecare ce simte celălalt.

Așa am făcut. Într-o duminică după-amiază, i-am adunat pe toți în sufragerie. Maria și Darius stăteau lipiți de mine; Ana și Vlad lângă Rareș.

— Vreau să vorbim deschis despre cum ne simțim în familia noastră. Fără supărări ascunse.

Maria a început să plângă prima:

— Eu vreau ca tata Rareș să vină și la serbarea mea… Să mă ia în brațe ca pe Ana.

Darius a spus încet:

— Mie mi-e dor de tata Mihai… Dar mi-ar plăcea ca tata Rareș să mă ducă la fotbal din nou.

Ana s-a uitat la mine speriată:

— Dar eu nu vreau ca tata să nu mă mai iubească!

Rareș a izbucnit în plâns – pentru prima dată de când îl cunosc.

— Iertați-mă… Nu știu cum să fiu tată pentru toți patru… Mi-e teamă că greșesc mereu…

Am stat acolo toți cinci îmbrățișați mult timp. Apoi am decis împreună: Rareș va încerca să fie mai prezent pentru Maria și Darius; Mihai va veni mai des în țară; iar eu voi avea grijă ca niciun copil să nu se simtă dat la o parte.

Au trecut luni până când lucrurile s-au așezat cât de cât. Au fost zile când Rareș a uitat promisiunea și iar s-au iscat certuri; zile când Maria a refuzat să vorbească cu el; zile când Darius a plâns după Mihai. Dar am mers înainte.

Astăzi, după aproape doi ani de la acea discuție dureroasă, familia noastră încă nu e perfectă – dar e reală. Copiii râd împreună la masă; Rareș merge la serbările tuturor; Mihai vine o dată pe lună și stăm toți la aceeași masă.

Uneori mă întreb: oare chiar putem vindeca rănile vechi într-o familie recompusă? Sau doar învățăm să trăim cu ele? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?