Nu poți să te prefaci că totul e la fel – povestea Magdei din Botoșani

— Nu mai plânge, Magda, nu ajută la nimic, a spus mama, cu vocea ei tăioasă, în timp ce privea pe fereastra aburită a bucătăriei. Era a treia zi după înmormântarea tatei și încă nu reușeam să-mi găsesc locul în casa noastră din Botoșani. Mirosea a ceară topită și a supă de pui, dar nimic nu mai era la fel. M-am uitat la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi reprim lacrimile care îmi ardeau obrajii.

Tata fusese stâlpul nostru. Un om simplu, muncitor la fabrica de mobilă, dar cu o inimă cât tot orașul. Când l-am pierdut, am simțit că s-a rupt ceva în mine. Mama s-a schimbat peste noapte: din femeia caldă care îmi citea povești la culcare, a devenit o străină rece, preocupată doar să plătească facturile și să nu ne facem de râs în fața vecinilor.

Într-o seară, când am intrat în sufragerie, am surprins-o pe mama vorbind la telefon cu voce joasă:
— Nu pot acum, Ionel… Nu vezi prin ce trec? Da, știu ce-am promis, dar nu e momentul…

Am rămas nemișcată în prag. Cine era Ionel? De ce vorbea mama cu el ca și cum ar fi fost ceva între ei? Am simțit un fior rece pe șira spinării. Poate că tata nu fusese singurul bărbat din viața ei.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel de grele. Fratele meu mai mic, Radu, se închidea în camera lui și asculta muzică tare, ignorând orice încercare de dialog. Eu eram prinsă între dorința de a afla adevărul și teama că nu voi putea suporta ceea ce voi descoperi.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit o scrisoare ascunsă printre hainele mamei. Era de la Ionel. „Mi-e dor de tine. Știu că nu e ușor acum, dar promisiunea rămâne valabilă. Te aștept.” Am simțit cum mi se taie respirația. Mama avea o relație cu altcineva chiar înainte ca tata să moară? Sau poate chiar în timpul căsniciei lor?

Nu am putut să mă abțin și am confruntat-o:
— Mama, cine e Ionel?
Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați, apoi a oftat adânc:
— Nu e treaba ta, Magda. Sunt lucruri pe care nu le poți înțelege încă.
— Dar vreau să știu! Tata știa?
— Tata… Tata avea și el secretele lui. Nu totul era așa cum părea.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește din nou. Ce voia să spună? Tata nu era omul perfect pe care îl idolatrizasem toată viața? Am început să privesc altfel fiecare amintire: serile când tata întârzia acasă, discuțiile în șoaptă dintre părinți, privirile fugare pe care le schimbau.

Într-o zi, Radu a venit la mine cu ochii roșii:
— Magda, ai observat că mama nu mai vine acasă uneori până târziu? Crezi că are pe cineva?
Nu am știut ce să-i răspund. Îmi venea să țip, să fug departe de tot ce devenise familia noastră.

La liceu, colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Profesoara de română m-a chemat după oră:
— Magda, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…
Am dat din cap și am plecat fără să spun nimic. Nu voiam compasiune. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet:
— De ce nu-mi spui adevărul?
Ea m-a privit lung:
— Pentru că mi-e frică să nu te pierd și pe tine.
Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea mea.

Au trecut luni până când am avut curajul să vorbesc deschis cu mama despre tot. Mi-a povestit despre anii grei din căsnicia lor, despre singurătatea care o măcina chiar și atunci când tata era acasă. Despre Ionel, un vechi prieten care îi oferise sprijin când simțea că se sufocă.

— N-am vrut niciodată să-l rănesc pe tata sau pe voi. Dar uneori oamenii fac alegeri greșite ca să supraviețuiască.

Am început să o înțeleg puțin câte puțin. Sufletul meu era încă sfâșiat între dorința de a păstra imaginea familiei perfecte și realitatea dureroasă care ieșea la iveală.

Radu a reacționat mai rău decât mine. A început să lipsească de la școală, s-a apucat de fumat și venea acasă doar ca să doarmă. Mama era disperată:
— Nu știu ce să mă mai fac cu el!
Eu încercam să-l ajut, dar el mă respingea:
— Tu n-ai înțeles nimic! Toți m-ați mințit!

Într-o noapte l-am găsit plângând pe banca din fața blocului:
— Mi-e dor de tata… De ce nu ne-a spus nimeni adevărul?
L-am luat în brațe și am plâns împreună până s-a luminat de ziuă.

Viața noastră nu s-a întors niciodată la ce fusese înainte. Mama s-a mutat cu Ionel după un an, iar eu și Radu am rămas singuri în apartamentul copilăriei noastre. Am început facultatea la Iași și veneam acasă doar în weekenduri. Radu s-a mai liniștit cu timpul, dar între noi rămânea mereu o tăcere apăsătoare când venea vorba despre familie.

Uneori mă întreb dacă aș fi preferat să nu aflu niciodată adevărul sau dacă durerea asta ne va urmări toată viața. Dar poate că tocmai adevărul ne face mai puternici – chiar dacă doare.

Oare câți dintre noi trăim cu iluzii despre cei dragi? Și cât de mult ne dorim să știm adevărul, chiar dacă ne poate distruge? Poate că doar atunci când acceptăm cine suntem cu adevărat putem merge mai departe.