Între două lumi: Frica de a-mi pierde nepoții

— Nu vreau ca nepoții mei să crească așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina încerca să mă liniștească. Era seară târziu, iar lumina slabă din bucătărie nu reușea să ascundă ridurile de pe fruntea mea, adunate în ani de muncă prin casele italienilor. Tocmai mă întorsesem acasă, la București, după douăzeci de ani de sacrificii, cu visul de a-mi vedea familia unită și liniștită. Dar realitatea era alta.

Irina, fiica mea, stătea la masă cu mâinile strânse în poală. — Mamă, te rog, nu mai pune atâta la suflet. Radu nu e ca părinții lui. Știi bine cât se străduiește.

— Nu despre el e vorba, ci despre ei! am răspuns eu, aproape șoptit. De fiecare dată când vin pe la voi, parcă aduc cu ei un nor negru. Se ceartă din orice, critică tot ce faci tu, tot ce fac copiii… Cum să nu mă doară?

Irina a oftat adânc. — Știu… Dar nu pot să-i opresc să-și vadă nepoții. Sunt bunicii lor.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am privit pe geam spre curtea mică unde se jucau Andreea și Vlad, nepoții mei. Îi auzeam râzând, dar știam că peste câteva zile vor veni din nou părinții lui Radu — doamna Mariana și domnul Gheorghe — și liniștea se va risipi ca fumul.

Prima dată când i-am cunoscut pe părinții lui Radu a fost la nuntă. Mariana m-a privit de sus, cu o sprânceană ridicată: — Ați stat prea mult printre străini, doamnă Maria. Să nu credeți că aici merge ca-n Italia! Atunci am trecut peste, crezând că e doar o remarcă răutăcioasă. Dar anii au trecut și fiecare vizită a lor a fost o lecție de răbdare pentru mine și un chin pentru Irina.

— Copiii trebuie crescuți cu mână forte! spunea mereu Gheorghe, trântind ușa după el. — Prea mult îi alintați! De-aia nu mai ascultă nimeni de părinți în ziua de azi!

Îi vedeam cum îi ceartă pe Andreea și Vlad pentru orice prostioară: dacă vărsau apă pe masă, dacă nu stăteau drepți la masă, dacă râdeau prea tare. Într-o zi, Andreea a venit plângând la mine: — Bunica Mariana a zis că sunt obraznică și că nu mă mai iubește dacă nu sunt cuminte…

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să vorbesc cu Irina și Radu despre asta, dar Radu mereu încerca să-și apere părinții: — Așa sunt ei, mamă. Nu o fac din răutate. Au crescut altfel…

Dar eu știam că răutatea poate fi moștenită ca o boală tăcută. M-am temut mereu că nepoții mei vor ajunge să creadă că iubirea trebuie câștigată cu supunere și frică.

Într-o duminică, după ce părinții lui Radu au plecat trântind ușa și bombănind că „nu mai există respect”, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Irina, deschide-mi… Te rog.

A ieșit cu ochii roșii și obrajii umezi. — Nu mai pot, mamă… Simt că orice aș face nu e bine. Când încerc să le spun să nu țipe la copii, Radu se supără pe mine. Când tac, mă simt vinovată față de Andreea și Vlad…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă e fata mea pe care o credeam atât de puternică.

— Trebuie să facem ceva, i-am șoptit. Nu putem lăsa copiii să crească în tensiunea asta.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la anii petrecuți printre străini, la singurătatea care m-a apăsat acolo și la visul meu de a avea o familie unită acasă. Dar oare ce familie era asta dacă fiecare întâlnire se transforma într-un câmp de luptă?

A doua zi am decis să vorbesc cu Radu. L-am găsit în grădină, udând florile.

— Radu, trebuie să discutăm serios despre părinții tăi.

S-a uitat la mine cu ochii obosiți. — Știu ce vrei să spui… Dar nu pot să le interzic să vină la noi.

— Nu asta vreau. Vreau doar să-i protejăm pe copii. Să le explicăm bunicilor că nu e normal să țipe sau să-i amenințe cu lipsa iubirii.

Radu a oftat și a dat din cap. — O să încerc să vorbesc cu ei… Dar nu promit nimic.

Au urmat luni grele. Mariana și Gheorghe au venit mai rar, dar tensiunea plutea mereu în aer înaintea fiecărei vizite. Irina era tot mai retrasă, iar copiii deveniseră tăcuți când bunicii erau prin preajmă.

Într-o seară, Andreea m-a întrebat: — Bunico, tu mă iubești chiar dacă nu sunt perfectă?

Am simțit cum mi se frânge inima. Am luat-o în brațe și i-am spus: — Te iubesc oricum ai fi tu! Nimeni nu trebuie să fie perfect ca să fie iubit!

Atunci am realizat cât de adânc ajunsese rana lăsată de bunicii paterni. Am început să petrec mai mult timp cu nepoții mei, să le spun povești despre bunătate și curaj, despre cât de important e să fii tu însuți.

Dar frica nu m-a părăsit niciodată: dacă influența lor va fi mai puternică decât dragostea mea? Dacă într-o zi copiii vor ajunge să creadă că dragostea e condiționată?

Acum stau la fereastră și privesc cum Andreea și Vlad desenează pe asfaltul din curte. Îmi doresc ca viitorul lor să fie senin, dar știu că umbrele trecutului planează încă asupra noastră.

Oare cât de mult putem schimba destinul copiilor noștri? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile celor dinaintea noastră?