Zece copii, o singură dorință: Povestea unei mame românce între speranță și dezamăgire

— Maria, dacă nici de data asta nu-i băiat, să nu mai vii acasă!
Vocea soacrei mele, Ileana, răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecă cu mirosul de pământ umed. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Fetele mele, toate nouă, stau aliniate pe banca de lângă sobă, cu ochii mari și triști. Cea mică, Ana, se lipește de șoldul meu, iar eu îi mângâi părul moale.

— Mamă, de ce e rău să fim fete? mă întreabă Irina, a treia născută, cu vocea ei subțire.

Nu știu ce să-i răspund. În satul nostru din Bărăgan, băieții sunt văzuți ca viitorii stâlpi ai casei. Fetele? Sunt doar ajutoare la bucătărie și la câmp, viitoare neveste pentru alții. Eu însă le iubesc pe toate la fel. Dar de fiecare dată când rămân însărcinată, toată lumea mă întreabă același lucru: „Acum sigur va fi băiat?”

Soțul meu, Gheorghe, tace. Îl văd cum își frământă mâinile muncite și evită privirea soacrei. Știu că și el își dorește un băiat. Nu pentru el, ci pentru sat, pentru familie, pentru nume. Dar eu? Eu vreau doar liniște și să-mi văd copiii fericiți.

În fiecare seară, după ce fetele adorm grămadă în patul mare din odaia rece, mă uit la burta mea rotundă și vorbesc cu pruncul dinăuntru:

— Să fii sănătos, orice ai fi. Să nu te temi de nimeni și de nimic.

Dar nu pot să nu simt presiunea. La biserică, preotul m-a binecuvântat cu jumătate de gură: „Să dea Domnul să se bucure Gheorghe de un moștenitor.” Vecinele mă privesc cu milă sau cu invidie — unele nu au niciun copil, altele au doar băieți și se laudă cu ei la fiecare sărbătoare.

Într-o zi de duminică, după slujbă, Ileana m-a tras deoparte:

— Maria, tu nu vezi că ne faci de râs? Nouă fete! Ce-o să zică lumea? Când o să ai și tu un băiat să ducă numele mai departe?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu am avut curaj să-i spun că eu nu vreau copii pentru sat sau pentru nume. Vreau copii pentru mine. Pentru dragoste.

Seara aceea a fost cea mai grea. Gheorghe s-a întors acasă abătut. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Fetele au simțit tensiunea și au mâncat în liniște.

— Maria… dacă nici acum nu-i băiat…

A lăsat fraza neterminată. Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

— Și dacă nu e? Ce facem? Îi aruncăm pe toate la gunoi?

Gheorghe s-a ridicat brusc și a ieșit afară. Am rămas singură cu fetele mele care mă priveau speriate.

— Mamă… tu ne iubești?

M-am prăbușit pe podea și le-am strâns pe toate în brațe.

— Vă iubesc mai mult decât orice pe lume! Nimeni nu are dreptul să vă spună că nu sunteți destule!

A doua zi am primit vizita preotului. A venit cu nevasta lui și cu două pungi de mere.

— Maria, Dumnezeu știe ce face. Poate că ai o menire mai mare decât crezi tu.

Am zâmbit amar. Menirea mea? Să fiu judecată pentru că am adus pe lume fete?

Când a venit vremea să nasc, satul era în fierbere. Toată lumea aștepta vestea ca pe o minune sau ca pe o sentință. Moașa a venit acasă la noi — la spital nu aveam bani să mergem.

Travaliul a fost lung și greu. Fetele stăteau lipite de ușă și plângeau în șoaptă. Gheorghe mergea nervos prin curte. Ileana se ruga la icoană.

Când am auzit primul țipăt al copilului, am simțit cum mi se rupe sufletul în două.

— E băiat! a strigat moașa.

Toată casa a izbucnit în urale. Gheorghe a intrat val-vârtej și m-a sărutat pe frunte pentru prima dată după ani buni.

— Ai făcut un bărbat adevărat din mine!

Am zâmbit slab. M-am uitat la fetele mele care plângeau — dar nu de bucurie, ci de teamă că nu vor mai fi iubite la fel.

În zilele următoare, satul ne-a vizitat cu daruri și felicitări. Băiatul era trecut din brațe în brațe ca un trofeu. Fetele erau date la o parte.

Într-o seară, Ana m-a întrebat:

— Mamă… acum ne mai iubești?

Am plâns împreună cu ele până târziu în noapte.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la băiatul meu care doarme liniștit în leagăn. Fetele mele s-au retras în umbră, iar eu simt că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Oare cât valorează fericirea unei mame într-o lume care îi măsoară dragostea după sexul copiilor ei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?