Străină în propria familie – Povestea Martei dintr-un sat de lângă Ploiești

— Ce cauți aici, Marta? Vocea mamei răsună tăios în holul îngust, printre sacoșele mele prăfuite. Nici nu apuc să răspund, că tata trece pe lângă mine fără să mă privească, cu pași apăsați, ca și cum aș fi o străină care a greșit adresa. Miroase a ciorbă de perișoare și a rufe ude, dar casa nu mai are căldura pe care o țineam minte din copilărie.

Am plecat la București acum șapte ani, cu visuri mari și promisiuni că mă voi întoarce „doar pentru sărbători”. Dar viața m-a adus înapoi altfel: cu inima frântă, fără serviciu, după ce relația cu Mihai s-a destrămat și am simțit că nu mai am niciun rost acolo. M-am întors acasă cu speranța că mă voi regăsi printre ai mei, dar încă din prima clipă am simțit că nu mai sunt „de-a lor”.

— Nu trebuia să ne anunți că vii? întreabă sora mea, Irina, fără să ridice ochii din telefon. — Avem și noi viața noastră aici.

Mă uit la ea: e aceeași fată cu părul prins în coadă și privirea ascuțită, dar parcă mai rece ca niciodată. Îmi vine să-i spun că am nevoie de ei, că mi-e greu, dar cuvintele îmi rămân blocate în gât. Mama oftează și se duce la bucătărie. Tata iese în curte să dea de mâncare la găini. Rămân singură în hol, cu valiza la picioare și un nod în stomac.

În primele zile încerc să mă fac utilă: spăl vasele, dau cu mătura prin curte, merg la magazinul din sat după pâine. Dar orice fac pare să deranjeze pe cineva. — Nu pune lingurile acolo, Marta! — Lasă, nu știi tu cum se face! — Nu te băga unde nu-ți fierbe oala! Parcă fiecare gest al meu e o greșeală.

Seara, la masă, discuțiile sunt scurte și tăioase. Tata vorbește doar despre prețul grâului și cât de greu e cu seceta. Irina povestește despre băiatul cu care iese în oraș. Eu încerc să spun ceva despre București, dar nimeni nu pare interesat. Mama mă întreabă doar dacă mi-am găsit ceva de lucru. — Nu încă… răspund încet. — Păi vezi? Aici nu-i ca la oraș, aici trebuie să muncești!

Într-o noapte, o aud pe mama vorbind cu tata în bucătărie:
— Ce-o să facem cu ea? Nu putem s-o ținem așa, degeaba…
— Las’ că-și găsește ea rostul sau pleacă iar…

Mă întorc pe partea cealaltă și-mi înghit lacrimile. Mă simt ca un copil certat pe nedrept. M-am întors acasă ca să mă vindec, dar rana se adâncește.

Într-o zi, mă întâlnesc cu vecina noastră, tanti Viorica. — Vai, Marta, ce-ai slăbit! Ce faci tu acasă? O ajut să care două plase grele și îi povestesc pe scurt ce s-a întâmplat la București. Ea oftează: — Știi cum e… lumea nu uită ușor când cineva pleacă „la oraș”. Parcă nu mai ești de-a noastră.

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice reproș al familiei. Seara îi spun mamei:
— Mamă, chiar atât de mult v-am supărat că am plecat?
Ea se uită la mine lung:
— Nu ne-ai supărat… dar ne-ai lăsat singuri. Și acum vii înapoi când ție ți-e greu…

Simt cum se rupe ceva în mine. Poate au dreptate. Poate am fugit prea repede de tot ce era greu aici și acum plătesc prețul.

Trec săptămâni în care încerc să mă apropii de ei. O ajut pe mama la bucătărie, îl însoțesc pe tata la câmp, îi cumpăr Irinei o rochie din banii puțini pe care îi mai am. Dar distanța rămâne. Într-o seară izbucnesc:
— De ce mă tratați ca pe o străină? Sunt tot fata voastră!
Irina ridică din umeri:
— Poate că ai uitat cum e aici…
Tata oftează:
— Fiecare cu drumul lui, fată…

Încep să caut de lucru prin sat: la brutărie, la magazinul mixt sau chiar la ferma domnului Popescu. Peste tot primesc același răspuns: „Nu avem nevoie acum.” Mă simt inutilă și invizibilă.

Într-o duminică merg la biserică cu mama. Preotul vorbește despre iertare și familie. La ieșire, mă opresc câteva femei din sat:
— Marta, tu nu te mai întorci la București?
— Nu știu… poate rămân aici.
Se uită una la alta și zâmbesc forțat.

Seara îi spun mamei:
— Poate ar trebui să plec iar…
Ea tace mult timp:
— Faci cum crezi… dar aici nu mai e ca înainte.

Într-o noapte plâng în hohote sub pătură. Îmi dau seama că nu mai am niciun loc: nici aici, nici acolo. Sunt prizoniera între două lumi care nu mă vor.

Timpul trece greu. Într-o zi primesc un telefon de la o fostă colegă din București: „Avem nevoie de cineva la recepție într-un hotel mic. Vii?” Mă uit la valiză și apoi la fereastra mică a camerei mele din copilărie.

Înainte să plec, mama îmi pune în mână un borcan cu dulceață:
— Să ai ceva dulce acolo…
Tata mă bate pe umăr:
— Ai grijă de tine…
Irina mă îmbrățișează scurt.

În tren spre București mă uit pe geam și mă întreb: Oare chiar există un loc unde să nu fiu străină? Sau suntem toți condamnați să fim uneori „obcii” printre ai noștri?

Voi ce credeți? Se poate vindeca vreodată rana asta sau rămâne mereu deschisă?