Între două lumi: Când soțul meu nu poate pleca de lângă mama lui

— Irina, nu mai insista! Nu pot s-o las singură pe mama, nu vezi că nu se descurcă fără mine? vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară în săptămâna asta când încercam să discutăm despre mutarea noastră. Trei ani de când suntem căsătoriți și tot trei ani de când locuim cu mama lui Radu, doamna Viorica, într-un apartament vechi din Drumul Taberei.

— Radu, nu mai pot! Simt că mă sufoc aici. Nu avem intimitate, nu avem viața noastră… De fiecare dată când vreau să fac ceva, mama ta are altă părere. Nu vezi că nu e normal?

El oftează și-și trece mâna prin păr, evitându-mi privirea. — Irina, știi cât a suferit mama după ce a murit tata. Nu pot s-o las singură. Și-apoi, cu salariile noastre… unde să ne ducem?

Îmi mușc buza ca să nu izbucnesc. Nu era doar despre bani. Era despre curaj, despre a-ți asuma riscuri pentru noi doi. Dar Radu era mereu copilul mamei lui, chiar și la 34 de ani.

În fiecare dimineață, doamna Viorica ne aștepta cu cafeaua făcută și cu lista ei nesfârșită de sfaturi: „Radu, ia-ți puloverul, e frig afară!”, „Irina, ai pus prea multă sare în mâncare”, „Nu cred că e bine să mergeți la munte weekendul ăsta, poate răciți”. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

Într-o seară, după ce am adormit târziu, am auzit-o pe doamna Viorica vorbind la telefon cu sora ei: — Nu știu ce-i cu Irina asta, mereu vrea să schimbe ceva. Parcă nu-i ajunge ce are aici! Radu e băiat bun, dar ea îl tot împinge să plece… Ce să fac? Să-l las să se piardă?

M-am simțit mică și neînsemnată. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Îmi doream atât de mult să am casa mea, să pot pune o vază cu flori pe masă fără să aud „Nu acolo, Irina!”.

Am încercat să vorbesc cu mama mea, dar ea mi-a spus doar: — Fii răbdătoare, mamă. Așa sunt bărbații crescuți doar de mame. Trebuie să-l ajuți să se desprindă.

Dar cum? Cum ajuți un om care nu vrea să fie ajutat?

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Radu: — Dacă nu vrei să plecăm împreună, măcar lasă-mă pe mine să încerc. Poate găsesc o garsonieră mică… Poate ai nevoie de timp.

A tăcut mult timp. — Și dacă pleci… ce fac eu? Cum mă împart între tine și mama?

— Poate ar trebui să te gândești ce vrei cu adevărat. Eu nu mai pot trăi așa.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Radu s-a închis în camera lui din copilărie, iar eu am dormit pe canapea. Doamna Viorica a trecut pe lângă mine fără să mă privească.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Simona: „Irina, vino la mine câteva zile. Poate te ajută să vezi lucrurile mai clar.”

Am făcut bagajul în tăcere. Radu nu a zis nimic. Doar m-a privit cu ochii goi.

La Simona acasă am simțit pentru prima dată liniște. Am dormit o noapte întreagă fără să aud ușa trântindu-se sau vocea doamnei Viorica criticând orice gest al meu.

După câteva zile, Radu mi-a scris: „Mi-e dor de tine. Dar nu pot s-o las pe mama singură.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am realizat că dragostea mea pentru el nu mai era suficientă ca să umple golul dintre noi.

Au trecut luni de atunci. Am început terapia și am învățat că uneori trebuie să te alegi pe tine însăți. Radu încă locuiește cu mama lui. Eu mi-am găsit o garsonieră micuță în Militari și încerc să-mi reconstruiesc viața.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi doi. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să trăiești între două lumi care nu se întâlnesc niciodată.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?