„Dă rochia înapoi — oricum nu încapi în ea”: soacră, intrigi și o familie străină

— Dă rochia înapoi, oricum nu încapi în ea!
Vocea Luciei, soacra mea, a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. M-am oprit cu umerașul în mână, simțind cum obrajii mi se aprind. Era rochia pe care mi-o cumpărasem pentru aniversarea de zece ani de căsnicie cu Vlad, fiul ei. O rochie simplă, dar elegantă, pe care o visam de luni întregi.
— Mamă, nu e cazul… — a încercat Vlad să intervină, dar Lucia l-a întrerupt cu un gest scurt.
— Lasă, Vlad, nu te băga. Dacă tot îi place să mănânce seara, să nu se mire că nu-i mai vin hainele!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Lucia făcea remarci despre greutatea mea sau despre felul în care arăt. De fiecare dată când venea la noi, găsea ceva de criticat: ba că nu e destul de curat, ba că nu gătesc ca la Pitești, ba că nu mă îmbrac „cum trebuie” pentru o femeie măritată. Dar astăzi, în fața lui Vlad și a copiilor noștri, m-a durut mai tare ca niciodată.

M-am retras în dormitor cu rochia strânsă la piept. Am auzit-o pe Lucia bombănind în continuare din sufragerie:
— Pe vremea mea, femeile aveau grijă de ele! Nu stăteau toată ziua pe telefon și nu mâncau prostii.

Vlad a venit după mine.
— Nu o băga în seamă, te rog… Știi cum e mama.
— Știu prea bine cum e mama ta! — am izbucnit eu. — Dar tu? Tu ce faci? De ce nu-i spui să se oprească?

A tăcut. Întotdeauna tăcea când era vorba de mama lui. O respecta prea mult sau poate îi era teamă să nu o supere. Dar eu simțeam că mă sufoc între două lumi: familia mea și familia lui Vlad.

Seara, după ce Lucia a plecat, am găsit-o pe fiica noastră, Ilinca, plângând în baie.
— Mami, eu sunt grasă? — m-a întrebat printre sughițuri.
Mi s-a rupt sufletul. Avea doar opt ani și deja începea să-și pună întrebări despre corpul ei din cauza vorbelor venite din familie.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Lucia în bucătărie, răscolind prin dulapuri.
— Ce cauți? — am întrebat-o obosită.
— Vreau să văd dacă ai ascuns dulciuri de copii. Nu e bine să-i lași să mănânce zahăr.
— Lucia, te rog… E casa mea!
— Casa fiului meu! — mi-a retezat-o ea.

Atunci am simțit că explodez. Am ridicat vocea pentru prima dată:
— Poate ar trebui să vă faceți propria casă dacă tot nu vă place aici!
A rămas blocată câteva secunde, apoi a ieșit trântind ușa.

În zilele următoare, Vlad a devenit tot mai distant. Îl vedeam cum vorbește la telefon cu mama lui ore întregi. Seara stătea tăcut la masă, evitând privirea mea. Într-o seară l-am întrebat direct:
— Ce vrei să facem? Să divorțăm ca să fie mama ta fericită?
— Nu exagera… — a murmurat el. — E greu pentru toată lumea.

Am început să mă simt străină în propria casă. Lucia venea tot mai des, aducând cu ea rude pe care abia le cunoșteam: verișoare din partea ei, mătuși care îmi dădeau sfaturi despre cum să-mi cresc copiii sau cum să-mi țin bărbatul aproape.

Într-o duminică, la masă, una dintre ele a spus:
— Știi că Vlad ar fi putut avea o soție mult mai frumoasă? Dar el a ales dragostea…
Toți au râs. Eu am simțit cum mi se frânge inima.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Dacă nu cumva Vlad ar fi fost mai fericit cu altcineva. Dacă nu cumva copiii mei ar fi avut o mamă mai bună fără mine.

Dar dimineața m-am privit în oglindă și am văzut o femeie obosită, dar puternică. O mamă care își iubește copiii și o soție care a luptat pentru familia ei. Am decis că nu voi mai accepta umilințele Luciei și nici tăcerea lui Vlad.

Când Lucia a venit din nou și a început să critice cina pregătită de mine, i-am spus calm:
— Lucia, dacă nu-ți place aici, poți pleca oricând. Eu nu mai accept să fiu tratată așa în casa mea.
A rămas fără cuvinte. Vlad s-a ridicat de la masă și a spus:
— Mama, cred că e timpul să ne respecți deciziile.

A fost pentru prima dată când am simțit că suntem o echipă. Că Vlad e de partea mea.

Nu știu dacă relația cu Lucia se va vindeca vreodată complet. Dar știu că merit respect și liniște în propria mea casă. Și mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?