De ce nu pot fi niciodată „suficientă” pentru tine?

— De ce nu poți fi și tu mai apropiată de mama? Mihaela știa să vorbească cu ea, să o asculte, să-i aducă flori de ziua ei… Tu nici măcar nu știi ce-i place la cafea!

Cuvintele lui Radu mi-au tăiat respirația. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea cât de minunată fusese Mihaela, fosta lui soție. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Berceni, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să-i arăt cât mă doare.

— Poate pentru că nu mi-ai spus niciodată ce-i place la cafea, am șoptit, privind în jos. Sau poate pentru că mama ta nu m-a privit niciodată ca pe cineva care ar putea să-i fie aproape.

Radu a oftat teatral și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu gândurile mele, simțind cum se adună în mine o furie mocnită amestecată cu neputință. De când ne-am căsătorit, acum doi ani, Mihaela a fost prezentă în fiecare discuție, în fiecare comparație, în fiecare privire dezaprobatoare a soacrei mele, doamna Stancu.

Prima dată când am cunoscut-o pe mama lui Radu, mi-a spus direct:

— Să știi că Mihaela era ca o fiică pentru mine. Nu cred că o să mai găsească Radu una ca ea.

Am zâmbit stângaci și am încercat să mă fac plăcută. Am adus prăjituri făcute de mine, am complimentat mobila veche din sufragerie, am ascultat poveștile despre copilăria lui Radu. Dar orice aș fi făcut, nu era niciodată suficient. Mihaela gătea mai bine, Mihaela era mai atentă la detalii, Mihaela știa să se facă plăcută tuturor.

Într-o seară, după o vizită tensionată la socri, i-am spus lui Radu:

— Simt că nu pot să fiu eu însămi lângă familia ta. Parcă tot timpul trebuie să demonstrez ceva.

El a ridicat din umeri:

— Poate dacă ai încerca mai mult… Mihaela nu s-a plâns niciodată.

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat atunci dacă nu cumva problema e la mine. Poate chiar nu sunt suficient de bună. Poate chiar nu merit dragostea lui Radu.

Dar apoi au început să apară fisurile. Într-o zi, am găsit un album foto vechi într-un sertar. Erau poze cu Radu și Mihaela la munte, la mare, la petreceri cu prietenii lor comuni. Zâmbeau larg, păreau fericiți. Am simțit un nod în gât și am pus albumul la loc. Câteva zile mai târziu, l-am întrebat direct:

— De ce ai divorțat de Mihaela dacă era atât de perfectă?

Radu s-a încruntat:

— Nu era perfectă. Dar știa să se poarte cu oamenii mei. Asta contează.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut. Apoi a schimbat subiectul.

Începusem să evit vizitele la socri. Doamna Stancu mă privea mereu cu răceală și îmi spunea subtil:

— Mihaela venea în fiecare duminică să mă ajute la piață. Tu niciodată nu ai timp…

Am încercat să-i explic că lucrez mult la birou, că uneori sunt epuizată după o săptămână întreagă de rapoarte și ședințe interminabile. Dar nu conta. Pentru ea eram doar „noua soție”, cea care nu se ridică la nivelul celeilalte.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Radu — el îmi reproșa că nu mă implic destul în familie, eu îi reproșam că trăiește în trecut — am plecat la mama mea la Ploiești. M-am prăbușit în brațele ei și i-am spus totul.

— Irina, tu nu trebuie să trăiești viața altcuiva! Dacă omul ăsta te iubește doar dacă semeni cu fosta lui nevastă… poate că nu te iubește pe tine cu adevărat.

Cuvintele mamei m-au urmărit zile întregi. M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Radu.

— Vreau să știu dacă mă iubești pe mine sau doar ideea de „soție” care să-ți mulțumească familia.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu… Poate că m-am obișnuit prea mult cu felul în care era Mihaela.

Atunci am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi. Am început să-mi strâng lucrurile încet, fără scandaluri inutile. Când am ieșit pe ușă ultima dată, doamna Stancu m-a privit fără nicio emoție.

— Poate data viitoare Radu va alege mai bine…

Am zâmbit trist și am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București și încerc să-mi regăsesc liniștea. Încerc să-mi dau seama cine sunt eu fără comparații, fără presiunea de a fi „ca altcineva”.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru a mulțumi niște standarde imposibile? Oare cât de mult trebuie să ne pierdem pe noi ca să fim „suficiente” pentru ceilalți?