„Aici nu ești nimeni” – Povestea mea despre lupta cu o soacră toxică și regăsirea demnității

— Nu uita, Irina, acesta este apartamentul fiului meu, nu al tău! Ai grijă cum te porți aici!

Cuvintele acestea, rostite cu o răceală ce mi-a înghețat sângele în vine, au răsunat în mintea mea luni întregi. Era prima zi după nuntă, iar eu, cu valiza în mână și sufletul plin de emoție, pășeam în ceea ce speram să fie noul meu cămin. Dar privirea doamnei Ljiliana, mama lui Vlad, m-a întâmpinat ca un zid de gheață.

Vlad încerca să detensioneze atmosfera, făcând glume stângace. — Mamă, lasă fata în pace, abia a ajuns! Dar ea nici nu se sinchisea. Mă privea ca pe o intrusă care îi ocupa teritoriul. Din acea zi, fiecare gest al meu era analizat, fiecare cuvânt interpretat greșit.

— De ce ai pus farfuriile acolo? Aici nu se face așa! — îmi spunea aproape zilnic. — La tine acasă poate era altfel, dar aici faci cum spun eu!

Încercam să mă adaptez. Să nu deranjez. Să fiu „buna noră”. Îi aduceam cafeaua dimineața, îi spălam vasele, îi ascultam poveștile despre cât de minunat era Vlad înainte să apar eu. Dar nimic nu era suficient.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Vlad și mama lui din cauza unei banale ciorbe pe care o făcusem „prea sărată”, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vlad a venit după mine.

— Irina, te rog, încearcă să o înțelegi. E greu pentru ea să accepte schimbarea.

— Dar eu? Cine mă înțelege pe mine? — am izbucnit. — M-am mutat aici pentru tine, dar simt că nu am niciun drept. Parcă nici nu exist!

Vlad a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt al soacrei mele.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: pași pe vârfuri prin casă, teamă să nu greșesc ceva, priviri piezișe la fiecare masă. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine. Mințeam: „Da, totul e ok.”

Într-o duminică, când am vrut să gătesc mâncarea preferată a lui Vlad, doamna Ljiliana a intrat val-vârtej în bucătărie.

— Ce faci acolo? Nu vezi că faci mizerie? Lasă că gătesc eu! Tu du-te și citește-ți revistele alea proaste!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe pat. M-am întrebat: oare chiar sunt atât de inutilă? Oare Vlad vede ce mi se întâmplă?

În acea seară am încercat să-i vorbesc din nou lui Vlad.

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc. Trebuie să facem ceva.

— Ce vrei să fac? E mama mea… Nu pot să o dau afară din casă!

— Dar nici eu nu pot trăi ca o străină în propria casă!

A urmat o ceartă lungă. Pentru prima dată, i-am spus lui Vlad tot ce simțeam: frica, umilința, neputința. El a ridicat din umeri și a plecat la un prieten.

Am rămas singură cu doamna Ljiliana. A venit la mine în cameră și mi-a spus:

— Să știi că eu nu plec nicăieri. Acesta e apartamentul fiului meu și tu ești aici doar cât te suportăm noi.

Atunci am simțit că ating fundul prăpastiei. Am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot. Vreau acasă.

Mama a venit a doua zi dimineață cu tata. Au intrat hotărâți în apartament. Tata s-a uitat drept în ochii doamnei Ljiliana:

— Doamnă, fata mea nu e servitoarea nimănui! Dacă nu o respectați ca pe o fiică, o iau acasă!

Vlad a venit acasă exact atunci. S-a uitat la mine, apoi la părinții mei.

— Irina… hai să vorbim.

Am ieșit pe hol. Aveam lacrimi în ochi.

— Vlad, te iubesc, dar nu pot trăi așa. Ori găsim o soluție împreună, ori plec.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot să aleg între tine și mama…

Atunci am știut că trebuie să aleg eu pentru mine.

Mi-am făcut bagajul și am plecat cu părinții mei. Drumul spre casă a fost tăcut. Mama mă ținea de mână.

Au trecut luni până am reușit să-mi revin cât de cât. Am început terapia. Am descoperit că nu sunt singura femeie care trece prin așa ceva. Am cunoscut alte femei care au avut curajul să spună „ajunge”.

Vlad m-a sunat de câteva ori. Îmi spunea că îi e dor de mine, că îi pare rău. Dar niciodată nu a spus că ar fi dispus să schimbe ceva.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță, dar e spațiul meu. Am flori la geam și liniște în suflet.

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc astăzi ca niște străine în propria lor viață? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu mai vreau să fiu nimeni”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?