Rușinea care ne desparte: Povestea mea de mamă într-o lume a comparațiilor

— Mamă, nu poți să înțelegi că mă faci de râs? Toată lumea știe că părinții lui Vlad ne-au ajutat cu avansul la apartament, iar tu… tu nici măcar nu poți să-mi dai bani pentru mobilă!

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stătea în fața mea, cu ochii umezi de furie și rușine, iar eu simțeam cum inima mi se strânge ca o frunză uscată. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din bucătăria mică, aceeași masă la care am crescut-o singură, după ce tatăl ei a plecat fără să privească înapoi.

— Irina, știi bine că am făcut tot ce am putut… Am muncit două joburi ca să te țin la facultate. Nu am avut norocul lor, să am afaceri sau moșteniri. Dar te-am iubit și te iubesc mai mult decât orice pe lume, am încercat să-ți ofer tot ce am avut…

Ea a oftat adânc și a privit pe geam, evitându-mi privirea.

— Nu e vorba doar de iubire, mamă. Lumea judecă. Prietenele mele râd pe la colțuri. Vlad nici nu mai vrea să vină la tine, îi e jenă.

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de rușine și neputință. M-am ridicat încet și am început să spăl o cană, doar ca să-mi ocup mâinile. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „Să nu-ți fie niciodată rușine de cine ești, Adeline!” Dar acum, când propria mea fiică se rușina cu mine, nu mai știam ce să cred.

Am crescut-o singură pe Irina. Am renunțat la visele mele pentru ea: voiam să devin profesoară de limba română, dar am ajuns vânzătoare la magazinul din colț și femeie de serviciu la școală. Seara, când veneam acasă obosită, îi citeam povești și îi promiteam că viața ei va fi mai bună decât a mea. Când a intrat la facultate la București, am plâns de bucurie și mândrie. Am strâns bani din meditații date copiilor vecinilor, din ore suplimentare la magazin. Niciodată nu i-am spus cât de greu mi-a fost.

Acum, după nuntă, Irina s-a mutat cu Vlad într-un apartament nou-nouț, mobilat modern, cu electrocasnice scumpe și perdele alese de soacra ei. Părinții lui Vlad sunt oameni cu stare: au două case, o firmă de construcții și vacanțe în Grecia în fiecare vară. La masa de Crăciun de anul trecut, soacra Irinei a spus cu voce tare:

— Noi am vrut ca tinerii să pornească în viață fără griji. E normal ca părinții să ajute!

Toți au râs și au dat din cap aprobator. Eu am zâmbit stânjenită și m-am simțit mică-mică între atâția oameni cu bani.

De atunci, Irina s-a schimbat. Mă sună tot mai rar. Când vine pe la mine, stă puțin și vorbește doar despre cât de greu e să fii „la nivel” cu ceilalți. Odată mi-a spus:

— Dacă ai fi avut și tu mai mult noroc… Poate că nu trebuia să divorțezi de tata.

Am simțit atunci că tot sacrificiul meu nu mai conta. Am plâns toată noaptea.

Într-o zi, când m-am dus la ei în vizită cu o plăcintă făcută în casă, Vlad abia mi-a deschis ușa.

— Bună ziua… Irina e ocupată acum. Poate data viitoare…

Am rămas pe palier cu plăcinta în mână și cu sufletul gol.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat la pozele vechi cu Irina mică: zâmbetul ei larg când îi făceam clătite, ochii ei luminoși când a primit primul ei ghiozdan nou. Unde dispăruse fetița mea? Cum ajunsese banii să fie mai importanți decât dragostea unei mame?

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată.”

Am simțit că mi se rupe inima.

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Irina, te rog… Nu vreau să te pierd. Poate nu am bani, dar am inimă pentru tine!

— Mamă, nu înțelegi! Nu vreau milă! Vreau să nu mă faci de râs!

M-am retras încet din viața ei. Am început să merg mai des la biserică și să mă rog pentru sufletul ei și pentru liniștea mea. Vecina mea, Maria, m-a întrebat într-o zi:

— Ce-ai pățit, Adeline? Nu te mai văd veselă ca altădată.

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Sufletele tinere sunt ușor de rănit de lumea asta rea… Dar timpul le vindecă pe toate. Ai răbdare cu ea.

Au trecut luni întregi fără ca Irina să mă caute. Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon:

— Mamă… Vlad m-a părăsit. Spune că nu sunt destul de bună pentru familia lui… Poți să vii la mine?

Am alergat prin ploaie până la ea acasă. Am găsit-o plângând pe podea, cu valiza lângă ușă.

— Mamă… Îmi pare rău… Am fost o proastă… Tu ai fost mereu aici pentru mine…

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Dragostea unei mame nu se măsoară în bani.

Acum Irina locuiește din nou cu mine. Încercăm să ne vindecăm rănile împreună. Dar uneori mă întreb: oare câți copii din România își judecă părinții după câți bani le pot da? Oare când am uitat că adevărata avere e dragostea?

Poate că povestea mea îi va face pe unii să se gândească înainte să-și judece părinții prea aspru. Voi ce credeți? Dragostea unei mame poate fi vreodată umbrită de lipsa banilor?