În pragul disperării: Rugăciunea unui soț pentru soția lui însărcinată

— Nu mă lăsa, Irina! Nu acum… te rog! am strigat, cu vocea spartă, în timp ce o țineam de mână pe podeaua rece a sufrageriei. Ochii ei, altădată plini de viață, se stingeau sub pleoapele grele. Era însărcinată în luna a șaptea și tocmai se prăbușise, fără niciun avertisment. Am simțit cum lumea mea se prăbușește odată cu ea.

Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde, încercând să-mi păstrez luciditatea. În timp ce așteptam ambulanța, mama Irinei, doamna Lidia, a intrat val-vârtej în casă. — Ce-ai făcut cu fata mea? a țipat ea, privindu-mă cu ură. — Nu vezi că nu ești în stare să ai grijă de ea?

Nu i-am răspuns. Nu aveam putere. Tot ce puteam face era să-i mângâi fruntea Irinei și să-i șoptesc că totul va fi bine, deși nu credeam nici eu ce spun. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi râzând pe malul Oltului, făcând planuri pentru copilul nostru.

Ambulanța a ajuns după 17 minute care mi s-au părut o eternitate. Paramedicii au ridicat-o pe Irina pe targă, iar eu am urcat cu ei. Pe drum spre spital, am încercat să-i sun pe ai mei. Tata nu a răspuns. Mama mi-a spus doar atât: — Roagă-te, băiete. Doar Dumnezeu mai poate face ceva acum.

La Urgențe era haos. O asistentă grăbită mi-a spus să aștept pe hol. Am rămas acolo, cu palmele transpirate și inima cât un purice. Din când în când, doamna Lidia ieșea din salonul de familie și mă privea acuzator. — Dacă pățește ceva fata mea sau copilul… să nu te mai văd!

Nu știam dacă să plâng sau să urlu. M-am așezat pe o bancă și am început să mă rog. Nu sunt omul bisericii, dar atunci am simțit că nu mai am alt sprijin. „Doamne, dacă mă auzi… nu-mi lua soția și copilul. Ia-mă pe mine dacă trebuie.”

Orele treceau greu. La un moment dat, un medic tânăr, domnul Dragoș Popescu, a ieșit și mi-a spus:
— Situația e gravă. Soția dumneavoastră are o hemoragie cerebrală. Trebuie operată de urgență. Copilul… nu știm dacă va rezista.

Am simțit că mă prăbușesc. Am semnat hârtiile fără să citesc nimic. Doamna Lidia plângea isteric lângă mine.

— Dacă nu era cu tine, nu ajungea aici! a continuat ea să mă acuze.

— Doamnă, vă rog… Nu acum! am izbucnit.

Operația a durat patru ore. Patru ore în care am mers pe holuri ca un leu în cușcă, am sunat la toți cunoscuții care aveau pile la spital și am încercat să găsesc un preot să vină să se roage cu mine. Nimeni nu avea timp sau curaj să vină la ATI.

Când medicul a ieșit, avea fața obosită și ochii roșii.
— Am făcut tot ce am putut. Soția dumneavoastră e stabilizată, dar e în comă indusă. Copilul… e prematur, dar trăiește. E la incubator.

Am izbucnit în lacrimi pentru prima dată după mulți ani. M-am dus la capela spitalului și m-am pus în genunchi.

— Doamne… dacă exiști… dă-mi un semn că Irina va reveni la noi!

În acea noapte am dormit pe un scaun de plastic pe holul secției de terapie intensivă. La ora 3 dimineața m-a trezit o asistentă:
— Domnul Mihai? Soția dumneavoastră a mișcat mâna și a deschis ochii pentru câteva secunde.

Am alergat la salon, cu inima cât un purice. Irina era palidă, cu tuburi peste tot, dar când i-am atins mâna, a strâns-o ușor. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine.

— Te iubesc… am șoptit.

A doua zi dimineață, doctorul Popescu mi-a spus că e un miracol că a supraviețuit și ea și copilul.

— Sincer… n-am crezut că vor rezista amândoi. Cineva acolo sus v-a ascultat rugăciunile.

Au urmat luni grele: recuperare pentru Irina, vizite zilnice la incubator pentru fetița noastră, Ana-Maria. Relația cu soacra mea s-a schimbat încet-încet; într-o zi mi-a spus:
— Poate că te-am judecat prea aspru… Dar ai fost stâlpul nostru când eu nu mai puteam.

Am învățat că viața e fragilă și că dragostea adevărată trece prin foc și apă. Am văzut cât de nepregătit e sistemul nostru medical pentru astfel de tragedii și cât de singur te poți simți când ai nevoie de ajutor.

Acum, când le privesc pe Irina și Ana-Maria dormind împreună acasă, mă întreb: oare câți dintre noi își dau seama cât de repede se poate schimba totul? Ce ne ține împreună când lumea pare să se destrame?