Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame din sat

— Mamă, nu mai veni cu basmaua aia la școală, te rog! Mă faci de râs în fața colegilor!
Cuvintele Ioanei mi-au rămas în suflet ca o rană deschisă. Era clasa a opta și eu venisem să-i aduc prânzul, ca de obicei, cu traista mea veche și basmaua înflorată pe cap. Nu am spus nimic atunci. Am zâmbit stângaci și am plecat cu ochii în pământ, dar în sufletul meu s-a născut o teamă: dacă fata mea va ajunge să se rușineze de mine?

Anii au trecut. Ioana a intrat la facultate la București. Am muncit pe brânci la câmp, am crescut porci și găini, am vândut lapte și brânză la piață ca să-i pot trimite bani. Tatăl ei, Gheorghe, tăcut și aspru, nu înțelegea de ce trebuie să ne chinuim atâta pentru „mofturile” fetei. Dar eu știam: voiam ca Ioana să aibă o viață mai bună decât a noastră.

— Maria, iar ai trimis bani fetei? Noi cu ce mai rămânem? — m-a întrebat Gheorghe într-o seară, când număram banii pentru facturi.

— Lasă, Gheorghe, că-i fata noastră. Să nu-i lipsească nimic acolo, printre străini.

Ioana venea tot mai rar acasă. Când venea, stătea puțin și părea mereu grăbită. Odată, când am vrut să-i dau un borcan cu zacuscă pentru drum, mi-a spus:

— Mamă, nu mai aduce borcane la gară! Nu vezi că râd oamenii de mine? Eu nu mai sunt copil.

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar am tăcut. M-am gândit că poate așa e la oraș, oamenii sunt altfel.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se scuturau pe ulița noastră prăfuită, am primit un telefon de la vecina mea, Viorica:

— Mărie, ai auzit? Ioana ta s-a măritat! Am văzut poze pe Facebook! Ce rochie frumoasă avea!

Mi s-au muiat picioarele. Am simțit cum mi se răsucește stomacul. Nu știam nimic. Nici eu, nici Gheorghe. Niciun telefon, nicio invitație. Am intrat pe Facebook de pe telefonul vecinei și am văzut-o: Ioana, în rochie albă, zâmbind larg lângă un bărbat necunoscut. În jurul lor, oameni eleganți, flori scumpe, mese întinse. Nicio urmă de noi.

Am plâns toată noaptea. Gheorghe nu a spus nimic; doar s-a uitat lung la poza cu Ioana de pe perete.

A doua zi am sunat-o. Mi-a răspuns după multe încercări.

— Mamă… nu te supăra… A fost ceva restrâns… N-am vrut să vă pun pe drumuri… Știi cum e aici… — vocea ei era rece, străină.

— Ioana, noi suntem părinții tăi! Cum să nu ne inviți? — am izbucnit printre lacrimi.

— Mamă, nu înțelegi… Aici lumea e altfel… Nu vreau să fiu judecată pentru că vin părinții mei de la țară… Nu vreau să mă fac de râs…

M-am prăbușit pe scaun. Nu-mi venea să cred ce aud. Toată viața am muncit pentru ea și acum îi era rușine cu noi?

Zilele care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. Satul a început să vorbească. Unii mă compătimeau, alții mă judecau:

— Uite ce ajung copiii când îi dai la oraș! — spunea tanti Florica la poartă.

— Las’ că poate îi trece… — încerca Viorica să mă mângâie.

Dar rana era prea adâncă. Gheorghe s-a închis în el și nu mai vorbea cu nimeni. Eu mă uitam zilnic la poza Ioanei din copilărie și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi am primit o scrisoare de la ea. Era scurtă:

„Mamă, știu că te-am rănit. Dar vreau să știi că vă iubesc. Poate într-o zi o să înțelegi.”

Am strâns scrisoarea la piept și am plâns iar. Oare chiar asta e prețul pe care îl plătim când vrem ca ai noștri copii să aibă o viață mai bună? Să ne uite? Să le fie rușine cu noi?

De atunci au trecut doi ani. Ioana nu a mai venit acasă. Eu încă îi trimit mesaje de Crăciun și Paște. Uneori răspunde sec, alteori deloc.

Seara, când stau singură pe prispă și ascult greierii, mă întreb: oare ce e mai important — să-ți fie bine sau să nu-ți uiți rădăcinile? Și dacă dragostea de mamă chiar poate trece peste orice durere?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ai putea ierta așa ceva?