Nu vreau ca nora mea să câștige mai mult: Povara unei bunici între datorie și orgoliu

— Mamă, te rog, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea Irinei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de ora zece seara și afară ningea cu fulgi mari, grei. Mă uitam la poza lui Radu de pe raft și mă întrebam unde am greșit.

Irina îmi cerea să vin la București să stau cu Mara, nepoțica mea de trei ani. Primise o ofertă de muncă la o firmă mare, cu un salariu pe care nici Radu nu-l visase vreodată. Dar Radu era șomer de aproape un an, după ce fabrica la care lucra s-a închis. De atunci, parcă s-a stins ceva în el. Nu mai era băiatul vesel și ambițios pe care îl crescusem. Se închidea în sine, iar eu simțeam că orice aș spune sau face, îl rănesc.

— Mamă, dacă nu mă ajuți tu, nu știu ce să fac… — Irina plângea încet, încercând să nu o trezească pe Mara.

Am simțit un nod în gât. Mă durea să-i aud disperarea, dar mă durea și mai tare gândul că fiul meu va rămâne și mai mic în ochii lumii dacă soția lui va ajunge să câștige mai mult decât el. În sat, lumea vorbește. Și eu am crescut cu ideea că bărbatul trebuie să fie stâlpul casei.

— Irina, nu știu ce să zic… E greu să las totul aici… — am bâiguit eu, căutând o scuză.

— Te rog… Nu mai avem pe nimeni. Radu… nu mai găsește nimic de lucru. Eu nu mai pot plăti grădinița privată. Dacă nu accept jobul ăsta, nu știu cum vom plăti chiria luna viitoare.

Am închis telefonul și am început să plâng. M-am simțit vinovată. Îmi iubeam nora și nepoata, dar parcă nu puteam trece peste sentimentul că dacă acceptam, îi luam lui Radu ultima fărâmă de demnitate.

A doua zi dimineață, am mers la biserică. M-am rugat pentru înțelepciune. Preoteasa m-a văzut abătută și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus totul.

— Maria, dragă, uneori trebuie să ne lăsăm copiii să-și găsească singuri drumul. Dar dacă poți ajuta fără să-i rănești, fă-o! — mi-a spus ea blând.

M-am întors acasă și am găsit un mesaj de la Radu: „Mamă, nu veni. Nu vreau ca Irina să muncească mai mult ca mine. O să mă descurc eu.”

M-am prăbușit pe scaun. Îl vedeam pe Radu copil, cu ochii mari și plini de speranță. Acum era un bărbat rănit, orgolios și speriat că-și pierde locul în familie.

Au trecut câteva zile în care nu am putut dormi. Mă frământam: să merg sau nu? Să-mi ajut nora și nepoata sau să respect dorința fiului meu? Seara, când mă uitam la televizor, vedeam știri despre oameni care pleacă în străinătate pentru un trai mai bun. Mă gândeam: oare așa ar trebui să facem toți? Să ne sacrificăm pentru familie?

Într-o seară, m-a sunat din nou Irina:

— Maria, te rog… Mara a făcut febră mare și eu trebuie să merg la interviu mâine dimineață. Nu știu ce să fac!

Am simțit că nu mai pot sta deoparte.

— Vin mâine dimineață cu primul tren! — am spus hotărâtă.

Când am ajuns la București, Mara dormea cu obrajii roșii de febră. Irina era epuizată. Am stat lângă Mara toată ziua, i-am pus comprese reci și i-am spus povești din copilăria lui Radu.

Seara, când s-a întors Irina de la interviu, avea ochii strălucitori:

— Cred că m-au angajat! Dar Radu… nu mi-a vorbit toată ziua.

Am simțit cum mă apasă vina. În noaptea aceea am stat de vorbă cu Radu.

— Mamă, tu chiar crezi că eu nu sunt bun de nimic? — m-a întrebat el cu voce stinsă.

— Nu, dragul meu… Dar viața e grea acum. Poate e timpul să lăsăm orgoliul deoparte și să fim o familie adevărată.

— Nu vreau ca lumea să râdă de mine! — a izbucnit el.

— Lumea oricum vorbește… Dar Mara are nevoie de părinți puternici și uniți. Și tu poți fi puternic chiar dacă nu aduci cei mai mulți bani acasă.

A doua zi dimineață, Radu a venit la masă și a zâmbit pentru prima dată după mult timp:

— Mulțumesc că ai venit, mamă…

Au trecut luni de atunci. Irina lucrează acum la firmă și câștigă bine. Radu a început să facă mici reparații prin cartier și încet-încet și-a recâștigat încrederea în sine. Eu mă întorc acasă din când în când, dar sufletul meu a rămas împărțit între satul liniștit și apartamentul mic din București unde Mara râde iar.

Uneori mă întreb: oare cât rău poate face orgoliul nostru? Câte familii se destramă doar pentru că ne e teamă să fim mai puțin decât ne-am imaginat? Poate că adevărata putere e să știm când să cerem ajutor și când să-l oferim fără rușine.