Sub piele: De ce m-a mințit soțul meu?

— Vlad, ce-i asta? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând în mână extrasul de cont pe care îl găsisem din greșeală printre facturile de la utilități. Era trecut de ora zece seara, copiii dormeau, iar în bucătărie mirosea încă a ciorbă de perișoare. Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea nimic, dar ochii lui trădau o teamă pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Ce vrei să spui? a încercat el să pară calm, dar vocea îi era prea joasă.

— Plătești ratele la bancă pentru… pentru Irina? De când faci asta? De ce nu mi-ai spus?

A tăcut. Am simțit cum mi se strânge inima. Într-o clipă, tot ce crezusem despre noi s-a clătinat. M-am așezat pe scaun, cu hârtiile mototolite în palmă. Vlad a oftat adânc și s-a lăsat pe marginea mesei.

— Nu voiam să te îngrijorez. Irina… are probleme. Dacă nu plăteam eu, îi luau casa. Și totuși, e mama lui Radu…

Radu era fiul lui Vlad din prima căsătorie. Îl iubeam ca pe copilul meu, dar nu puteam să nu simt că ceva se rupe între noi. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de încredere.

— Și eu? Eu nu meritam să știu? Nu meritam să decidem împreună?

Vlad a dat din cap, rușinat. Am simțit cum furia și tristețea mă sufocau. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat: când a început să-mi fie străin omul de lângă mine?

A doua zi am încercat să mă port normal. Am pregătit micul dejun pentru copii — Ana și Darius — și i-am dus la școală. Pe drum, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce ai plâns aseară?

Am zâmbit forțat și am spus că am avut un vis urât. Dar adevărul era mult mai complicat.

În zilele următoare, am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram: Vlad primea mesaje târzii, ieșea des „la cumpărături” și părea mereu absent. Am simțit nevoia să vorbesc cu cineva, așa că am sunat-o pe sora mea, Camelia.

— Nu e normal să ascundă așa ceva de tine, mi-a spus ea răspicat. Trebuie să-i ceri socoteală!

Dar eu nu voiam scandal. Voiam doar adevărul. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, l-am privit pe Vlad cum se uită absent la televizor.

— Vlad, te rog, spune-mi tot. Nu mai pot trăi cu sentimentul că nu știu cine ești.

A oftat din nou și mi-a mărturisit că nu era prima dată când o ajuta pe Irina fără să-mi spună. Că îi era milă de ea și că nu voia ca Radu să sufere dacă mama lui ajunge pe drumuri.

— Dar noi? Noi nu contăm? Familia noastră?

— Ba da, dar… nu știu cum să împac pe toată lumea…

Am simțit că mă sufoc. În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu mă audă copiii. M-am privit în oglindă și m-am întrebat cine sunt eu acum: o femeie care acceptă orice de dragul familiei sau cineva care are dreptul la respect?

În zilele ce au urmat, tensiunea dintre noi a crescut. Vlad încerca să fie mai atent, dar eu nu mai puteam avea încredere. Orice gest banal — un telefon primit, o ieșire scurtă — îmi stârnea suspiciuni.

Într-o sâmbătă dimineață, când făceam curat în dulapul din hol, am găsit o altă dovadă: o scrisoare de la bancă adresată Irinei, dar trimisă la adresa noastră. Am simțit că explodez.

— Gata! Nu mai pot! i-am spus lui Vlad printre lacrimi. Ori suntem o familie și decidem împreună, ori fiecare merge pe drumul lui!

El a încercat să mă liniștească, dar pentru prima dată am simțit că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc. Am plecat la mama cu copiii pentru câteva zile. Acolo am avut timp să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat.

Mama m-a privit cu ochii ei blânzi:

— Draga mea, bărbații cred uneori că pot rezolva totul singuri. Dar dacă nu există încredere și respect, ce mai rămâne?

Am plâns în brațele ei ca un copil. Mi-am dat seama că nu pot schimba trecutul lui Vlad sau sentimentele lui pentru Radu și Irina, dar pot decide ce accept eu de acum înainte.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a întâmpinat cu ochii roșii de nesomn.

— Îmi pare rău… Nu vreau să te pierd. Spune-mi ce să fac.

Am stat mult de vorbă în acea seară. I-am spus că nu pot trăi într-o relație bazată pe minciuni și jumătăți de adevăruri. Că vreau să fim o echipă sau nimic.

Au trecut luni până când am început să reconstruim ceva între noi. Am mers la consiliere de cuplu, am vorbit deschis despre temerile și nevoile noastre. Vlad a promis că nu va mai ascunde nimic și că orice decizie importantă va fi luată împreună.

Dar rana rămâne acolo, sub piele — o amintire dureroasă că uneori cei dragi ne pot răni cel mai tare.

Acum mă întreb: cât putem ierta într-o relație? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine înaintea celorlalți?