„Dă rochia înapoi — oricum nu ți se potrivește”: între soacră, intrigi și familia altcuiva

— Nu ți se potrivește rochia asta, Ilinca. Dă-o înapoi. Oricum nu ești genul care să poarte așa ceva.

Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. M-am uitat la rochia albastră din mâinile mele, pe care o cumpărasem cu banii strânși din ore suplimentare la farmacie. Era prima dată când îmi permiteam ceva doar pentru mine, fără să mă gândesc la facturi sau la ce va zice lumea. Dar bucuria mi-a fost spulberată într-o clipă.

— Mamă, las-o în pace, a zis Vlad, soțul meu, încercând să pară calm, dar vocea îi tremura. — Dacă îi place, să o poarte.

Mariana s-a uitat la el cu ochii aceia reci, pe care îi știam prea bine de la mesele de duminică. — Nu e vorba dacă îi place. E vorba că nu se potrivește cu statutul nostru. Ce-ar zice lumea dacă te-ar vedea lângă ea îmbrăcată așa?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Statutul nostru? Eu eram fata de la țară, cu părinți simpli, fără moșteniri sau relații. Vlad era „băiat bun”, cu facultate și părinți respectați în oraș. Mereu am simțit că nu sunt destul de bună pentru familia lui, dar până atunci nu mi-o spusese nimeni atât de direct.

Am plecat capul și am ieșit din cameră, cu rochia strânsă la piept. În baie, am izbucnit în plâns. M-am privit în oglindă: ochii umflați, obrajii roșii. „De ce nu pot fi niciodată suficientă?” m-am întrebat în șoaptă.

Seara, Vlad a venit lângă mine în pat. — Ilinca, nu băga în seamă. Mama e… cum e ea. Știi că țin la tine.

— Dar tu ce ai făcut azi? Ai stat și ai tăcut. Mereu taci când e vorba de ea.

A oftat și s-a întors cu spatele. — E complicat. Nu vreau scandal.

Așa era mereu: eu eram între ciocan și nicovală. Între dorința de a fi acceptată și nevoia de a mă apăra. În fiecare duminică mergeam la masa lor, unde Mariana comenta despre cum gătesc, cum mă îmbrac, chiar și despre cum stau la masă. Tata socru, domnul Petre, era mai tăcut, dar privirea lui spunea tot: „Nu e de-a noastră.”

Într-o zi, am auzit-o pe Mariana vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-a găsit Vlad la fata asta. E bună la suflet, dar nu are rafinament. Nici copii nu face… Poate ar trebui să-i spunem clar.

Am simțit cum mi se taie respirația. De doi ani încercam să avem un copil și fiecare test negativ era ca o sentință. Nici Vlad nu mai vorbea despre asta; tăcerea dintre noi creștea ca o prăpastie.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Mariana, am izbucnit:

— Vlad, eu nu mai pot! Simt că mă sufoc aici! Parcă trăiesc într-o familie care nu mă vrea!

El s-a ridicat brusc:

— Și ce vrei să fac? Să mă cert cu ai mei pentru tine? Să plecăm? Unde? Cu ce bani?

— Vreau doar să mă aperi! Să simt că suntem o echipă!

A tăcut mult timp. — Poate că mama are dreptate… Poate că nu ne potrivim.

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Am dormit pe canapea în noaptea aceea, cu rochia albastră sub cap ca o ancoră de care mă agățam să nu mă pierd de tot.

A doua zi am decis să plec la mama mea, la țară. Când am intrat pe poarta micii case cu mușcate la ferestre, mama m-a luat în brațe fără să întrebe nimic. Am plâns ca un copil.

— Mamă, eu nu mai pot… Simt că nu sunt bună pentru ei.

Ea m-a privit blând: — Ilinca, tu ești bună pentru tine? Pentru sufletul tău? Nu trăi pentru alții. Dacă Vlad te iubește, va lupta pentru tine.

Am stat trei zile acolo, printre miros de pâine caldă și liniștea câmpului. M-am gândit la tot: la sacrificiile mele, la visele mele uitate sub presiunea altora.

În a patra zi, Vlad a venit după mine. Avea ochii roșii și barba crescută.

— Îmi pare rău… Am fost laș. Dar nu vreau să te pierd. Hai acasă.

— Acasă unde? La mama ta?

— Nu. Am găsit o garsonieră mică de închiriat aproape de serviciul tău. Nu e mult, dar e al nostru.

Am plâns amândoi atunci, pe banca din fața casei mamei mele.

Ne-am mutat în garsoniera aceea micuță și am început să reconstruim totul de la zero: încrederea, iubirea, speranța că vom fi părinți cândva. Mariana a încercat să ne viziteze de câteva ori; uneori era rece, alteori încerca să fie amabilă. Dar eu nu mai eram aceeași Ilinca: am învățat să spun „nu”, să-mi apăr locul și demnitatea.

Uneori mă uit la rochia albastră din dulap și îmi amintesc cât de greu a fost drumul spre mine însămi.

Oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că le e teamă să spună „ajunge”? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu liniștea altora?